Ministrul instrucţiunii şi învăţământului, P.V. Erhan, a relevat în aceeaşi şedinţă din 16 martie 1918, că nici moldovenii din ţinutul Hotinului, nici cei din Soroca, Bălţi, Orhei, Bender şi Acherman sau Izmail nu vor să treacă sub ucraineni, fiindcă „acele ţinuturi sunt locuite numai de moldoveni”. De aceea, cererea Ucrainei nu poate fi socotită decât „o călcare de lege” şi „eu vă îndemn să vă strângeţi, cu tot Parlamentul în jurul Stăpânirii, ca într-un glas să protestăm împotriva încercărilor trădătoare ale megieşilor”; „niciodată noi nu ne vom lepăda de graniţele geografice fireşti ale ţării noastre, care de însuşi Dumnezeu sunt arătate nouă şi trebuie să le apărăm în numele slobozeniei şi a neatârnării depline”.
Împotriva pretenţiilor teritoriale total neîntemeiate prin niciun drept şi argument de orice fel, au luat cuvântul la şedinţa Sfatului Ţării din 16 martie 1918 aproape toţi deputaţii din zonele vizate de Rada ucraineană. Deputatul Cijevschi releva ca un fapt ciudat că „Ucraina totdeauna a fost în fruntea mişcării naţionale din Rusia şi cu noi, moldovenii, ea a fost totdeauna în cea mai bună prietenie”; dar „vremurile se schimbă şi oamenii, şi acei care ieri ne sprijineau, astăzi sunt duşmanii noştri, ai neatârnării noastre”. De aceea, „în numele Blocului moldovenesc, protestez împotriva încercărilor Ucrainei şi cred că pentru această protestare se vor uni toate secţiile” din Sfatul Ţării.
În numele minorităţilor naţionale din Sfatul Ţării, deputatul Bajdeuc Melicov declară că „minorităţile sunt cele mai interesate de năzuinţele Ucrainei; căci ele au venit să apere neatârnarea Republicii Moldoveneşti”, iar acum „vom protesta cu toţii împotriva acestei hoţii”.
Deputatul cernăuţean, „ca împuternicit al Cernăuţiului şi ţinutului Hotin”, protestează şi el „împotriva răpirii acestui ţinut de către Ucraina şi numeşte această faptă trădare a democraţiei ucrainene”. Deputatul Buciuşcan, de la secţia ţărănească, declară: „astăzi se ascut cuţitele cu care se taie Republica noastră în bucăţi, cum se taie pasca de Paşti”. Dar el crede că „pe Ucraina a silit-o să facă această hotărâre zemstvei din Bălţi, de a se alipi de România”. Deputatul Bogos, „ca trimis al moldovenilor de peste Nistru”, ia cuvântul şi „protestează împotriva încercărilor Ucrainei, în numele acelor moldoveni, şi cere ca ei, moldovenii din Transnistria să fie „alipiţi la Republica Moldovenească. Iar dacă este vorba de alipirea Basarabiei la vreo ţară megieşă, apoi numai România are pentru aceasta toate drepturile, iar Ucraina nici unul” (subl. a.)
Deputatul Dănică Iordăchescu – de la secţia ţărănească – se exprimă critic la adresa guvernului, socotind că „ţăranii au luptat pentru nedespărţirea” („Rusiei”?) şi că guvernul prea „le dictează” vrerea sa.
Deputatul Gafencu arată că în procesul ridicării şi organizării ucrainenilor „cel mai mare ajutor le-a acordat ucrainenilor organizaţiile militare moldoveneşti”, dar acum „ucraineni, cu ajutorul baionetelor germane, vor să ne robească”; el crede însă că „însăşi soarta Ucrainei e încă în mare primejdie”. Aici, în Rusia, poate să fie iar împărat (ţar) şi Ucraina ea însăşi va fi alipită de Rusia; şi el propune ca „ocârmuirea Republicii Moldoveneşti să alipească de Republică şi toate ţinuturile locuite de moldoveni de peste Nistru”. Un deputat al minorităţilor, Misirvcov, cere trimiterea unei delegaţii la Kiev pentru clarificarea situaţiei şi semnalează că într-un articol din „România Nouă” se propunea „izgonirea ruşilor peste Nistru”, lucru cu care el „nu e de acord”. Un deputat, Tudose, crede că politica Rusiei nu se va opri cu expansiunea aici, unde a ajuns la 1917, ci va încerca să „ia Moldova pân’ la Siret”, fiindcă „scopul Rusiei, cel adevărat, era de-a cuprinde întreagă această ţărişoară, frumoasă şi bogată”! Dreptatea „nu trebuie însă căutată la Kiev, ci mai degrabă la Berlin”. Cât despre România, „România nu caută alipirea noastră către dânsa şi asta a dovedit prin recunoaşterea independenţei noastre”. Critică poziţia extremistă a fracţiunii ţărăneşti, care ştie prea bine că „cu câtva timp în urmă câţiva bandiţi din Acherman au declarat ţinutul unit cu Ucraina”; dar principalul argument e faptul că „majoritatea e a noastră şi acolo – Ucraina adevărată e imperialismul prea timpuriu de care astăzi e însufleţită aşa-numita democraţie ucraineană”. Apoi ea „parcă întâmplător a scăpat din vedere un şir întreg de ţinuturi locuite în majoritate de moldoveni chiar în Ucraina”, dincolo de Nistru. Cât despre „argumentarea” din telegrama Ucrainei către Puterile Centrale, concluzia şedinţei Sfatului Ţării e aceea că „Totul e o minciună!”.
Aceste dezbateri le-am transcris pentru deplina lor actualitate. Istoria însăşi se răzbună astăzi. Şi, aşa cum scria în zilele noastre Al. Soljeniţân, încercând însă din faşă să se întindă „de cinci ori mai mult decât visa la vremea sa Hmelniţki”, Ucrainei de azi începe „să-i iese pe nas ceea ce a apucat cu hapca”, odinioară.
La câteva zile după şedinţa Sfatului Ţării, în problema revendicărilor ucrainene, în „România Nouă” Onisifor Ghibu publica articolul „Primejdia de peste Nistru – Ucraina vrea să se întindă până la Prut” (vezi „România Nouă”, Chişinău, II, nr. 52, din 22 martie 1918).
Cel mai avizat tribun al ziariştilor de la Chişinău, ardeleanul Onisifor Ghibu, refugiat aici, explorând atent şi prudent împrejurările complexe cu care se confrunta Basarabia, scrisa în numele întregii românimi, care opta şi acţiona pentru Unirea cea Mare, legitimă, firească, pe deplin motivată şi aşteptată de câteva veacuri: „Ce vrea astăzi Ucraina nu e numai o poftă de-a ei – ar trebui să zicem: o poftă rusească de hrăpire, cunoscută în Răsăritul Europei de o mie de ani; ci e o dovadă caracteristică pentru politica Austriei. Ucraina singură, neajutată de Austria, de împrejurările acesteia, nu ar fi avut îndrăzneala de a se gândi la întinderea hotarelor ei până la Prut, şi dacă Austria nu i-ar fi stârnit pofta, ea ar fi fost foarte mulţumită să se vadă cu hotarele ei la Nistru. Dar, când a fost vorba de moldoveni sau de români, cei doi vecini, care nu ne sunt prieteni deloc, s-au găsit prieteni între ei, pentru a ne strâmtora şi a ne strivi. Austria vrea înfrângerea României, Ucraina vrea pieirea Basarabiei”.
Încrezător că România, în pofida dictatului dur al păcii separate pe care i-o impuneau Puterile Centrale, ea, care „n-a putut fi bătută la Mărăşeşti, va scăpa însă şi de pacea ei de la Bucureşti”, Onisifor Ghibu era tot atât de optimist şi în problema soartei românilor dintre Prut şi Nistru: „Basarabia, care în scurtul ei răstimp de un an a dat atât de frumoase dovezi de viaţă naţională, nu va putea fi din nou înmormântată de nimenea. Ar trebui să fie prea atotputernică Minciuna şi Nedreptatea, pentru ca o ţară nouă, ca Ucraina, alcătuită în virtutea principiului naţional, să poată înghiţi o altă ţară alcătuită în virtutea aceluiaşi principiu. Niciodată nu se va putea găsi în lumea civilizată vreun congres de pace care să sancţioneze o astfel de anomalie.
Descifrând foarte exact sensul major al evoluţiei omenirii antrenate în cel mai întortocheat şi complicat război de până la această dată, Onisifor Ghibu venea cu argumente indubitabile, care stăteau la baza încrederii sale în triumful Adevărului şi al Dreptăţii şi în problema Basarabiei: „să vedem ce drepturi are Ucraina asupra Basarabiei. Drept istoric? Absolut nimic! Drept etnografic? Dar 70% din populaţia Basarabiei sunt moldoveni şi 7% sunt ucraineni! Motive geografice? Dar Nistru e o graniţă atât de firească încât ne-am oprit de a cere braţul stâng al lui, de la Iampol până la Mare pe seama noastră, deşi e locuit pe o largă fâşie de pământ numai de Moldoveni. Drepturi politice şi naţionale? Dar Ucraina nu se poate sprijini în lupta ei pe o putere militară naţională, nici măcar ca Basarabia! Pământul Ucrainei a fost mântuit de armata austriacă, străină, câtă vreme al Basarabiei a fost mântuit de oastea frăţească, românească! Drepturi culturale? Dar cultura lor se începe şi se termină cu Şevcenko, câtă vreme cultura românească e în toate privinţele la o treaptă destul de înaltă. Atunci cu ce drepturi cere Ucraina pe seama ei Basarabia? Cu acelaşi drepturi cu care Austria şi Rusia au răpit vreme de multe sute de ani tot ce au putut de la ţările vecine cu ele! Numai că epoca noastră de democraţie şi naţionalism nu mai îngăduie o astfel de politică de lupi răpitori, ci a stabilit dreptul la viaţă naţională a tuturor popoarelor şi dreptul de a-şi hotărî singure soarta. Astfel nu se poate închipui ca Basarabia să fie luată de Ucraina. Ea va trăi ca ţară naţională unită de-aproape cu singura ţară de care o pot lega interese frăţeşti, adică România. Dar – încheia Onisifor Ghibu – din purtarea de acum a Ucrainei, Basarabia trage însă şi un folos: ea învaţă a-şi cunoaşte mai bine vecinii, în cuvântul făţarnic al cărora se încrezuse până acum” (Onisifor Ghibu).
…Lupta pentru Dreptatea Basarabiei se desfăşura cu toată perseverenţa şi legitimitatea necesare. Şi la ea venea să se înroleze şi un fiu al Basarabiei, care venise şi se stabilise cu mulţi ani în urmă în Patria-mamă, România, şi îşi cucerise aici un renume, poate mai durabil decât cel al lui Averescu, fiindcă el, Constantin Stere, se dovedise un fel de „general” pe tărâmul culturii şi al vieţii paşnice.
Comentarii