Curios lucru! O bună perioadă de vreme, unul din poeţii reprezentativi ai culturii române a purtat, ca un stigmat, o nedreaptă şi chiar aberantă etichetă, care-l arunca undeva în demisolul literaturii noastre. E vorba de G. Coşbuc şi „interpretul” său Solomon Katz, alias Constantin Dobrogeanu-Gherea, după Felix Aderca (în revista „Ideea Europeană”, Bucureşti, an II, nr. 44/27 iunie – 4 iulie 1920): O eroare: C. Dobrogeanu-Gherea. „O eroare în viaţă – o eroare în literatură, – o eroare în politică”, informaţie preluată din volumul Coşbuc în Bucovina, Culegere întocmită de Ion Filipciuc, Ed. Charmides, Bistriţa, 2015).
Aşadar, cu trei ani înaintea centenarului trecerii la cele veşnice a poetului de la Hordou, doi bravi oameni de cultură, ce par să se completeze de minune, I. Filipciuc şi Gavril Ţărmure, aduc în faţa cititorilor interesaţi un volum ce vine să prefaţeze viitoarea comemorare, cuprinzând texte ale unor bucovineni care au scris despre viaţa sau/şi opera lui Coşbuc.
Pornind pe acest drum, al dualităţilor complementare, suntem nevoiţi să recunoaştem faptul că Aspazia Luţia avea dreptate (în conferinţa ţinută la Societatea academică „Junimea” din 28 mai 1906) când susţinea că G. Coşbuc şi O. Goga „sunt strânşi legaţi unul de altul”, amândoi fiind „fiii Ardealului, amândoi întregind aşa de minunat unul pe altul cum nu se poate întâmplare mai fericită.”
La câţiva ani depărtare, în „Glasul Bucovinei” din 1919, D. Marmeliuc, mergând pe aceeaşi cale a comparaţiilor, face referire la „doi stejari ai gloriei şi demnităţii naţionale: G. Coşbuc şi B. Delavrancea”, primul însănătoşind spectrul poetic posteminescian, în vocea celui de-al doilea împreunându-se „durerea mormintelor strămoşeşti cu tunetele unei furtuni răzbunătoare (…)”.
Dintr-o asemenea antologie nu putea lipsi numele lui Leca Morariu care, cu acribia-i recunoscută, semnează trei articole, apărute în „Flacăra” din Bucureşti (1922) şi în „Junimea literară”/„Glasul Bucovinei” (1925), unde profesorul de înaltă ţinută academică semnalează „împrumuturile” lui Coşbuc dintr-o serie de autori străini. Un alt George, e vorba de Drumur, scrie un articol, comemorativ (24 ani de la „moartea unuia din cei mai tipici poeţi ai vieţii româneşti…”), în care, după ce trece în revistă principalele momente din viaţa şi activitatea literară a poetului („Bucovina literară”, 1942), ajunge la următoarea concluzie: „În poezia lui Coşbuc trăieşte neamul cu toate orizonturile, credinţele şi iubirile sale – o lume care alimentează necontenit stilul românesc”.
Volumul în discuţie conţine şi textul conferinţei lui Liviu Rebreanu pe acelaşi subiect, susţinută mai întâi în Sala Fundaţiei Carol din Bucureşti în 1931 şi apoi în câteva oraşe din Bucovina. Sunt acolo câteva afirmaţii extrem de interesante, fie de ordin general, fie vizând personalitatea poetului ardelean. Dacă de-o vreme-ncoace există la noi personaje care-şi dau părerea despre orice (reminiscenţă de a atinge performanţa „geniului Carpaţilor”?), acum aproape o sută de ani, autorul Răscoalei vorbeşte cu ironie despre cei ce, chiar fără să fi citit o carte, au impresia că se pot pronunţa critic la adresa acesteia. S-a transmis cumva meteahna până-n zilele noastre? Întrebarea nu e fără rost, din moment ce unii şi-au făcut obiceiul de a citi „în diagonală”, zic ei, sau, eventual, ceva mai eficient!, doar „selectiv”, după care produc… savante comentarii. Revenind la L. Rebreanu, acesta afirmă, de data aceasta la modul cel mai serios, că „fără poezie existenţa noastră ar fi atât de goală şi de aridă, încât cine ştie dacă ar merita să fie trăită”, iar G. Coşbuc e „poate cel mai reprezentativ cântăreţ al sufletului românesc”. Cum tatăl lui Rebreanu avea un adevărat cult pentru poet, fusese cu el „coleg de liceu, de clasă şi de bancă”, conferinţa e presărată cu amintiri duioase până ajunge la descălecarea lui Coşbuc în Bucureşti, întrebându-se, în deplină cunoştinţă de cauză: „Cum a izbutit să cucerească poziţia cea mai înaltă în mişcarea literară, în vârtejul acela pătimaş unde invidiile, intrigile, hărţuielile, luptele violente tracasează şi uzează chiar nervii cei mai oţeliţi?”, ardeleanul văzându-şi doar de poezie, fără să ofenseze vreodată pe cineva. E de prisos să spunem că, în timp, metodele s-au diversificat, iar astăzi există chiar şi o „debara” a literaturii române în care se încearcă să fie înghesuit Luceafărul, de parcă lumina unei naţii ar încăpea acolo. Iluzii deşarte!
Cartea se deschide cu o introducere, intitulată de I. Filipciuc La moara coşbucienilor…, ce cuprinde şi intervenţia sa la Colocviile „George Coşbuc” de la Bistriţa din 2002 (textul încântă prin frumuseţe!) şi se închide cu alte trei materiale ale aceluiaşi. Sunt analize argumentate, de unde răsar uneori săgeţi ori chiar câte o ţeapă cu vârful muiat în venin… literar. Fie că demonstrează imaginea eronată a lui Gherea asupra ţăranului român, fie că aduce în discuţie pregătirea şi desfăşurarea comemorării centenarului naşterii lui Coşbuc pe pământ american, evidenţiind zbaterea bucovineanului Vasile Posteucă („În ţară se poate spune ceea ce admite nagaica rusească şi sminteala lui Marx…”) şi tipărind o replică a poetului stăneştean la Noi vrem pământ!, intitulată Pe o brazdă de colhoz (prima strofă sună aşa: „Am vrut pământ. Şi-acum murim în ţarne,/ Striviţi de politruci şi de tractor./ Ni-i cerul rană de puroi, în carne,/ Şi viaţa, foame, noapte şi omor.”), fie că dinamitează, în final, volumul Coşbuc, bucovineanul semnat de Călin Brăteanu şi Ion Drăguşanul, apărut la Ed. Muşatinii, 2009 (…toate poeziile din ediţia… anului Mircea Streinul (s.a.) au fost publicate mai întâi într-un periodic din afara Bucovinei. La fel stau lucrurile şi cu prozele din aceeaşi culegere), textele hâtrului câmpulungean par să se reverse peste pagini precum o şampanie abia destupată, stârnind îmbielşugat pohta abia reţinută până atunci a consumatorului (de literatură!).
Comentarii