Fără a fi patetic sau considerat un patriot excesiv, nu am călătorit aproape deloc peste graniţele ţării, din motive care nu interesează. Totuşi am aflat destule lucruri cam cum e „dincolo”, obiective sau subiective, în funcţie de cine mi le-a prezentat.
Ce înseamnă aici, acasă, mi-a relatat mai întâi, cu mulţi ani în urmă, o profesoară singură la părinţi, necăsătorită şi cu o stare materială foarte bună, care reuşise să obţină, nu ştiu cum, o viză pentru o lună în Germania Federală, chiar în timpul anului şcolar. Vestea plecării ei a creat multe suspiciuni, iar autorităţile locale au trăit momente de coşmar. O singură dată a sunat la şcoală şi a dat un răspuns evaziv cu privire la revenire, răspândit ca un fulger în localitate. Se numărau zilele, se făceau calcule pentru ocuparea catedrei şi orice zbârnâit de telefon putea detensiona sau nu situaţia. Cu o săptămână înainte de expirarea vizei a sunat, rugându-ne să-i anunţăm părinţii că, a doua zi, pe la orele douăzeci, să o aştepte la gară. Toţi au luat ca o glumă spusele ei, dar s-a ţinut de cuvânt. Unii colegi au jignit-o în fel şi chip, reproşându-i că s-a întors în comunism, în loc să rămână acolo, în rai, în libertate, mai mult, că şi-a ratat şansa vieţii. Încet, încet, peste tirada de insulte aduse se aşternu tăcerea. Răspunsul ei însă n-a întârziat să apară: „Acolo mă simţeam ca un cuc în cuib străin. Acolo totul e calculat şi măsurat, nimic în plus sau în minus, un regim de viaţă oarecum auster, cu oameni reci, puţin comunicativi, uneori duri şi zgârciţi, total opuşi firii mele. Nu cred că există un loc mai frumos ca acela pe care te-ai născut şi ai început să vorbeşti în limba ta. Aici fac ce vreau. Aici am libertatea întreagă. Spre exemplu, dacă am chef, mă trezesc devreme, apuc pe o uliţă şi mă întorc pe alta, discut cu oamenii, admir natura, îmi încarc bateriile pentru o nouă zi de şcoală, pe când acolo, totul părea sobru pentru mine. Îmi iubesc profesia, elevii şi colegii, acest loc de care mă simt profund legată.” Aşa a rămas şi acum, ajunsă octogenară, cu aceleaşi sentimente, cu convingerea că a slujit cu demnitate şcoala şi a preţuit tot ceea ce a fost frumos şi util.
Desigur că după Revoluţie lucrurile s-au schimbat. A fost o adevărată explozie peste graniţe, dar şi de întoarcere în ţară a multor oameni ţinuţi departe de către regimul comunist, dragostea de ţară, de locurile natale fiindu-le fără margini.
Un alt caz e legat de un fost elev, mânat de mirajul străinătăţii, care, la sfârşitul clasei a unsprezecea, a plecat prin lume, poposind în Portugalia, hotărât să nu mai revină acasă. Nu ştia ce e greul, ce e dorul de casă. Era fiu de pădurar din Suceviţa, răsfăţat şi curios să găsească „gura de rai” mult visată. La reluarea cursurilor, în septembrie, deja se afla în ultima bancă din clasă, puţin ruşinat, total schimbat, slab şi îngândurat. Ceea ce ne-a relatat, fără a-l obliga cineva, ne-a impresionat pe toţi. Aproape plângând, a mărturisit prin ce a trecut în cele două luni de zile printre străini. Şi-a regăsit pe deplin liniştea, mai întâi, acolo, la Suceviţa, spre bucuria părinţilor. Modul cum s-a ospătat, odată ajuns acasă, a creat o stare de euforie în rândul colegilor: „A făcut mama o mămăligă mare, scrob din vreo zece ouă, cu jumări şi cârnaţi din putină, peste care a pus din abundenţă brânză de oi. Aveam senzaţia că nu mă mai satur. La sfârşit mi-am clătit gura cu un ulcior cu lapte acru, după care am apucat spre izvorul din pădure ca să reîntâlnesc căprioarele pe care le visasem acolo, departe. Să ştiţi că nicăieri nu-i mai frumos decât la noi. N-aş mai vrea niciodată o astfel de experienţă. A fost o lecţie pe care viaţa mi-a dat-o la timp.”
Un alt elev, cu părinţii plecaţi în Grecia la lucru, nu-i mai văzuse de trei ani. La sfârşitul trimestrului întâi mă rugă să-l învoiesc pentru prima săptămână de şcoală din trimestrul al doilea, întrucât dorea să mai rămână cu cei dragi. Surpriza a fost identică cu a profesoarei, pentru că în prima zi de la reluarea cursurilor, Silviu era deja în clasă. Nu am apucat să-l întreb ce s-a întâmplat, deoarece în cuvinte hazlii, dar şi serioase, motivase că numai dorul de casă şi dorinţa de a mai prinde câte ceva din obiceiurile de iarnă de la noi l-au determinat să revină mai repede. I-a plăcut în Grecia, dar ne-a mărturisit că e mare diferenţă faţă de ospitalitatea românilor, că ambianţa de la noi e, într-un fel, unică, iar aici, acasă, se simte cel mai bine.
În anul 2013 am realizat un interviu cu doamna profesoară Viorica Râşca, plecată de mai mulţi ani în America, împreună cu majoritatea familiei ei. Revenită la Suceava, la familia fiicei ei, a preotului dr. Viorel Ioan Vârlan, la întrebarea mea legată de cuvântul dor, dar şi ce loc ocupă el în inima ei, aici şi acolo, răspunsul nu putea fi altul: „De ce vrei neapărat să-mi atingi coarda sensibilă tocmai acum? Noroc că am o inimă mare şi primitoare. Mereu bate cu emoţie dinspre America spre Suceava, spre România. Răscolitoare sentimente mă încearcă adesea. Într-un fel m-am obişnuit cu depărtarea, dar îţi spun sincer că, de multe ori, m-aş întrece cu o pasăre în zbor numai să ajung la vechiul cuib. Dorul nu mă lasă deloc în pace. Îl simt mereu ca o chemare spre cei dragi. Cum ajung aici, parcă sunt alt om, mă revăd în atâtea ipostaze… Aici e cea mai frumoasă şi bogată perioadă a vieţii mele. Aici m-am împlinit profesional, aici am trăit profund anii tinereţii, aici am ascultat cel mai ademenitor cântec al inimii, aici glasul rădăcinilor cheamă neîncetat. Numai cine e departe de ţară simte cu adevărat dorul de ea. Uneori e greu, greu de tot…”
Spre sfârşitul verii, într-o fericită împrejurare, am discutat cu câţiva românaşi, truditori pe diferite meleaguri străine, reveniţi acasă în concediu. Discuţii contradictorii despre aici şi acolo m-au determinat să concluzionez că e bun doar banul câştigat în străinătate, dar e mai gustoasă pâinea de acasă şi apa mai bună şi mai rece, iar dorul de cei dragi rămâne fără margini şi de aceea nu ar schimba niciodată ţara. Spuneau că vor reveni acolo cu strângere de inimă după ceea ce lasă acasă, dar şi cu frica de a rămâne fără loc de muncă, acum când refugiaţii inundă Uniunea Europeană.
Sperăm că şi la noi lucrurile vor putea intra pe un făgaş normal. Ţara e frumoasă şi încă bogată. Trebuie să dispară însă ura, uneori viscerală, pe care şi-o varsă unii politicieni pe la diferite posturi de televiziune locale şi centrale, cât şi în presă, apoi dorinţa nejustificată pentru putere din partea altora. Nu-i mare lucru să-i vedem căpiind într-o bună zi de atâta răutate şi invidie de a dărâma, cu orice preţ, ceea ce s-a clădit bun până acum, cu atâta trudă. Aici, acasă, ar trebui să lucreze şi cei ce muncesc cu greu departe de ţară. Aici, acasă, în deplină armonie şi bunăstare să fim mereu împreună şi la bine şi la greu.
Ce blestem, Doamne, s-a abătut iar asupra noastră şi până când?… (EMIL SIMION)
Comentarii