Despre profesorul şi scriitorul Emil Simion am mai scris. Omul e serios, harnic, doldora de cunoştinţe, uneori mucalit şi mereu îndrăgostit, chiar şi acum, după ce a ieşit la pensie, iar pe muza lui o cheamă Elvira. Să te mai miri că ultimul roman Furtună în liniştea gândului (Ed. George Tofan, Suceava, 2014) poartă un moto propriu, cu următorul conţinut: Numai sufletele iubitoare pot inspira iubirea? Şi are dreptate sută la sută.
În cartea aceasta, E. Simion şi-a dat adevărata măsură. În cele trei caiete-manuscris, pe care le prezintă spre lectură eroilor săi ajunşi la maturitate, a creat două personaje de mare forţă, între care se statorniceşte o iubire de beton armat, rezistentă la toate tipurile de poluare. Bărbatul, Vlad Mironescu, trece prin două momente de maximă dificultate, una la începutul studenţiei, când e aproape convins că Melisa, fata de care s-a îndrăgostit iremediabil, l-a părăsit (Tăcere strecurată ca o otravă peste coaja durerii ce o poartă. Totul i se pare nedrept. Privirea i se zbate mereu a nedumerire, în timp ce surâsul ei e asemenea unui cântec care nu se mai sfârşeşte. […] Furtuna din liniştea gândului a depăşit graniţa răbdării.) şi alta, după ce ajunge medic la Galaţi, la debutul carierei (Nu pot, sunt mereu o furtună în liniştea gândului, nu pot suporta nedreptatea şi îngâmfarea, ce să fac?).
Admirabilă nu e doar povestea de dragoste între cei doi tineri, ci şi tenacitatea acestora în pregătirea lor pentru viitoarea meserie, un formidabil exemplu pentru oricare generaţie de adolescenţi. Aşadar, Melisa, studentă şi ea, dar la altă facultate, participă, în compania lui Vlad, la o discuţie, într-o tabără din Sinaia, cu mediciniştii, aceştia etalându-şi cu aplomb superioritatea faţă de toţi ceilalţi, o atitudine jignitoare care o va ambiţiona să se înscrie în toamna următoare şi să treacă prin examen cu brio la facultatea lăudăroşilor. E de amintit că evenimentele din roman se petrec în deceniul şapte al secolului trecut, când însuşi autorul frecventa cursurile universitare. Dispariţia subită a Melisei din viaţa lui Vlad îl dezechilibrează, mai ales că ruptura e înecată într-o mare doză de mister, iar cel obişnuit cu o logică de fier are nevoie de explicaţii, de argumente plauzibile. Izbucnirea sentimentului, aici fiind vorba de prima iubire, răscoleşte întreaga-i fiinţă, o face să vibreze la cotele cele mai înalte, dăruirea e necondiţionat-totală, flacăra având nevoie de a fi întreţinută. Pe de o parte e o scrisoare a Melisei de imputare (Voi, viitorii medici, voi cei mai buni, cei mai deştepţi, cei mai importanţi în societate, cei mai… Am suferit cumplit atunci, Vlad! Cea mai neagră zi din viaţa mea. Umilită pe faţă. Incredibile gesturile voastre. M-am simţit ca o pasăre în colivie.), pe de alta o zbatere, pe moment fără ieşire, o frământare amestecată cu frânturi de amintiri dintre cele mai plăcute, precum strigătul în faţa unei suprafeţe invadate de maci sălbatici: Cât roşu în lan! Aşa să ne fie viaţa! Personajul pare să se afle pe o margine de prăpastie sentimentală, însă are suficiente rezerve să nu alunece în hău şi să se menţină pe linia de plutire, rezistenţa fiindu-i susţinută de iluzia speranţei. De undeva îi licăreşte stropul de nădejde că el nu s-a înşelat atunci când şi-a dăruit iubirea fetei care i-a răspuns cu aceeaşi pasiune şi sinceritate. Faptul că a simţit-o atunci pe aceeaşi lungime de undă devine cu atât mai dureros, cu cât primeşte informaţia precum că Melisa s-ar fi aruncat într-o nouă relaţie cu un oarecare Alberto.
Autorul îl păleşte pe cititor cu două lovituri de teatru. Dispariţia Melisei, brutală şi inexplicabilă, e urmată de o spectaculoasă revenire, intrată în anul următor cu notă maximă la… medicină, demonstrând că nu e cu nimic mai prejos decât cei ce au jignit-o la Sinaia şi devenind colegă de facultate cu Vlad, renăscut acum din propria cenuşă, din moment ce noua studentă îl copleşeşte cu sentimentele nealterate, secondată de Alberto în calitate de văr şi nimic mai mult. Urmează câţiva ani când aceştia se dăruiesc unul altuia, trăind la maximă intensitate o iubire, în jurul căreia ţes o pânză protectoare şi imaculată. Melisa e o Penelopă fericită, întreţinându-i şi partenerului acelaşi sentiment profund şi este meritul autorului de a-i fi prezentat într-o antologică decenţă, ca spirite superioare şi valori intelectuale incontestabile. Ambele personaje evoluează pe scena vieţii într-o demnitate şi moralitate ce impresionează la modul cel mai plăcut. Tinerii aceştia trăiesc în lume, ştiu să se bucure de cele lumeşti, au prieteni, nu le e străină nici distracţia, dar în acelaşi timp sunt rupţi de lume prin aceea că în legătura dintre ei nu apare nici o sincopă. Pentru Melisa, care, după expresia unui coleg, e o fată de milioane, apare ca o flacără ce se tot înalţă, (…) uluieşte, la ea până şi oftatul e estetic, nu există decât un singur drum, fiind convinsă că a luat hotărârea vieţii sale. Când fiul unui şeic, coleg de grupă, îi declară că s-a îndrăgostit de ea, rămâne rece şi n-o tentează absolut deloc fabuloasele ingrediente materiale aşezate pe dinainte-i de Omar: Eu aduc la tine aur cât vrei, te pot îmbrăca în el, acolo, la mine, în ţara mea, ai fi ca o împărăteasă, crede-mă! Melisa alege împărăţia iubirii pure, sentiment care îi conferă omului un sens nemuritor, ca la Eminescu: „Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu.”
Cum vârtejul lumii nu le poate înghiţi ori dispersa dragostea, curând Vlad va resimţi, ca doctor chirurg foarte bine pregătit, atât invidia colegilor, cât şi presiunea organelor partidului. Războindu-se cu inerţia unor medici plafonaţi şi cu orgoliul nemăsurat al vigilenţilor politruci, proaspătul medic, susţinut sufleteşte de soţie şi apreciat ca specialist de foştii profesori, va reveni, prin concurs, în centrul universitar ieşean, oaza de linişte şi de împlinire pentru familie, mai ales că soţii Mironescu îl au deja pe Narcis şi nu peste multă vreme le va veni şi o Narcisă.
După câţiva ani, când copiii se vor fi realizat într-o altă lume, dr. Vlad, cel care crezuse cu tărie în unitatea familiei, îşi va deschide inima în faţa pacientului Florescu, alias E. Simion, iar acesta, scriitor fiind, va recompune povestea pe trei caiete, cu aprecieri pe măsură din parte doctoriţei Melisa: Aveţi imaginaţie, domnule Florescu, nu exagerez (…), sunteţi un discret psiholog, intuiţia vă ajută din plin.
Chiar dacă ultima frază face parte din ceea ce se numeşte autocaracterizare, cu prezenţa unui evident narcisism, ne alăturăm părerii „personajului”, având în vedere că romanul are o construcţie solidă şi echilibrată în care viaţa e surprinsă în toată complexitatea. E. Simion se dovedeşte a fi un observator de profunzime al societăţii, e în plină vervă creatoare, iar o bună parte a paginilor cărţii mărturisesc un fapt uimitor – autorul pare să fi ieşit ieri-alaltăieri din viaţa studenţească, prezentă în carte cu întreg evantaiul ei de splendori, ori de sinusoide în plan sentimental, ca în această concisă explicaţie: Nu te mai necăji, Dane! În tren stătea lipită de tine ca o banană la soare, aerul tare de munte sigur i-a încurcat sentimentele. Aşa sunt fetele, e drept, nu toate.
Dacă adăugăm că textul romanului e presărat cu scurte fragmente descriptive pline de farmec, iar dialogul curge firesc, cucerindu-l pe lector, avem imaginea unei cărţi scrise cu har de un tânăr aflat la vârsta psalmistului. Îi aşteptăm cu interes o nouă zvâcnire literară, căci de vigoare (artistică!) nu se poate plânge.
Comentarii