La 28 septembrie 1933, statul român, guvernul le-a răspuns şi explicat forurilor de la Geneva: reforma agrară din România s-a efectuat în exact aceleaşi condiţii şi pentru proprietarii români şi pentru cei ai minorităţilor naţionale din noile provincii, „în spiritul dreptăţii, în interesul menţinerii ordinii sociale şi al consolidării naţionale, fără nici un fel de discriminare”.
Răspunsul guvernului a fost şi publicat în presa de la Geneva. Dar, curios, atât refugiaţii din străinătate, ruşii „albi”, cât şi presa de stânga au preluat şi răstălmăcit litigiul cu marii proprietari basarabeni. România era atacată şi de revizionişti şi de comunişti că „a cotropit Basarabia”, cu ajutorul foştilor aliaţi. Sub influenţa Kominternului de la Moscova, ziarele de stânga în general, presa comunistă în special, ca „L’Humanité”, „Le drapeau rouge” etc., atacau statul român că promovează „o politică de opresiune a minorităţilor” şi că „marii proprietari regretă vechiul regim ţarist”, că „întreg poporul din acest teritoriu a fost adus la situaţia de martir”…
Dar asupra situaţiei agrare, postbelice, ne vom referi în intervenţiile noastre ulterioare, când vom analiza situaţia Basarabiei în cadrul statului român.
La începutul lunii martie 1918, în Basarabia, în timp ce guvernul şi Sfatul Ţării îşi consolidau puterea, având de partea lor şi atitudinea favorabilă a armatei române, se pronunţau să ia toate măsurile spre a pregăti şi înfăptui actul unirii cu Vechiul Regat, din interior se conturau încă două forţe politice potrivnice, relativ slabe, urmărind interese total contrare – forţe „pe care noua putere le controla şi le putea anihila”. Pe de o parte era vorba de forţele extremiste, de stânga, bolşevice, maximaliste, formate mai ales din reprezentanţi ai minorităţilor naţionale: ruşi, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari, tătari, lipoveni. Dar printre ei se rătăciseră şi români, adepţi ai lui Rakovski. Aceste forţe erau potrivnice unirii cu România. Se declarau partizane ale păstrării unei cât mai largi autonomii în cadrul viitoarei republici federative ruse şi, totodată, erau pentru unirea eforturilor în vederea declanşării şi extinderii revoluţiei „mondiale” cel puţin la nivelul statelor beligerante – utopie în care credeau şi Lenin şi Troţki. Pe de altă parte, dinspre dreapta era şi acţiona Uniunea marilor proprietari care doreau unirea cu România şi care o şi cereau public, dar cu condiţia să-şi păstreze marea proprietate şi să se instituie „o administraţie militară”, ceea ce era şi anacronic şi absurd în condiţiile tendinţelor democratice, care se adânceau în toate ţările beligerante în special şi în lumea întreagă în general.
La Chişinău, în cadrul guvernului şi a Sfatului Ţării, ca şi în rândurile intelectualilor se discuta cu mare satisfacţie despre dialogul, real sau imaginar (încă e greu de precizat!), între Averescu şi miniştrii Czernin şi Kühlmann, ai Austro-Ungariei şi Germaniei, în cadrul tratativelor pentru pace separată, pe tema că România ceda Dobrogea Puterilor Centrale, respectiv Bulgariei, şi i se da să primească în schimb Basarabia. Cum? – se zice că s-ar fi întrebat şi revoltat generalul Averescu: „Vreţi să ne luaţi ceea ce-i al nostru? Adică Dobrogea? Şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru? Basarabia?…”. Se vorbea cu multă admiraţie de faptul că acest vrednic şi mare fiu al Basarabiei, înainte de a fi demisionat, le-ar fi replicat: „Ca general român, eu nu-mi voi pune niciodată semnătura pe un asemenea tratat. Nu cred că în România liberă, la Iaşi sau în Moldova, să se găsească un om care să semneze o asemenea amputare a ţării! În condiţiile pe care vreţi să le impuneţi, nu veţi putea încheia pacea decât cu unul din ostaticii pe care-i deţineţi la Bucureşti. Dar, mai trebuie să vă previn că o asemenea pace, smulsă şi semnată sub ameninţarea baionetelor, va fi fără valoare şi fără efect pentru toţi românii rămaşi liberi!”… Tocmai de aceea generalul Averescu le-a cerut conducătorilor basarabeni Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu – cu prilejul vizitei lor la Iaşi, în zilele de 26-28 februarie 1918 – să mai întârzie cu actul unirii Basarabiei la Vechiul Regat.
Acum însă, la începutul lunii martie 1918, problema unirii revenea la ordinea zilei, cel puţin din două motive. Unul era de natură internă. Dezideratul se formula categoric din partea mai multor adunări generale ale Zemstvelor din diverse judeţe basarabene. Era o mişcare spontană, care se pornea şi venea de jos, de la poporul de rând – şi conducătorii nu puteau şi nu trebuia s-o ignore. În acelaşi timp, din exterior se înteţeau cererile ucrainenilor de la Kiev, care solicitau vecinilor de la Chişinău nici mai mult, nici mai puţin, fie o Basarabie întreagă, ca gubernie autonomă în cadrul republicii lor, fie sudul şi nordul, cu Cetatea Hotinului, asupra căreia căzuseră, în secret, la un târg cu austriecii. Această poftă imperialistă – cum o etichetau din capul locului chiar basarabenii – ar fi putut să complice lucrurilor.
În această atmosferă, la 1 martie 1918 avea loc adunarea generală a Zemstvei din judeţul Bălţi – adunare aleasă în mod democratic, prin vot universal, care se născuse la alegerile regionale, în decembrie 1917, în contextul începuturilor revoluţiei ca forum legitim al populaţiei – şi care acum, la 1 martie 1918, vota o moţiune, ce în zilele următoare se publica şi difuza în două din ziarele centrale oficiale ale guvernului şi Sfatului Ţării („Cuvânt Moldovenesc” şi România Nouă”):
„Rezemat pe principiile proclamate de marea revoluţie a popoarelor fostului mare imperiu al tuturor Ruşilor – suna textul acestei moţiuni – care, în primul rând, odată cu libertăţile şi egalitatea juridică a tuturor indivizilor în faţa legilor, a proclamat libertatea naţionalităţilor prezente şi viitoare – prin Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia din 2/15 noiembrie 1917 – poporul moldovenesc, aşezat de acum 20 de veacuri de către străbunii daci şi romani între Nistru şi Prut, a proclamat în ziua de 2 decembrie 1917 Basarabia Republică Moldovenească;
Ţinând seama că viaţa şi proprietatea economică a unui popor este în raport cu forţa vie şi aptitudinile pe care Dumnezeu le-a hărăzit, că numai în unire stă puterea lui şi unde-s doi puterea creşte;
Ţinând seama că timp de 14 veacuri, Basarabia a fost întotdeauna un trup cu Moldova de pe dreapta Prutului şi că soarta ei a fost de-a pururi legată de aceea a Principatelor Române, cu care a gustat aceleaşi suferinţe şi aceleaşi bucurii;
Ţinând seama că, în anul 1812, în urma frământărilor sângeroase ale tuturor popoarelor europene, Basarabia a fost smulsă fără consimţământul ei de la trunchiul ei etnografic al naţiunii sale de origine şi
Ţinând seama de pilda splendidă pe care tânărul Regat al României a dat-o la scurt timp de când a fost recunoscut Stat Independent, atrăgându-şi şi astăzi admiraţia şi iubirea tuturor popoarelor din lume şi chiar respectul duşmanului comun;
Proclamăm astăzi, 1 martie 1918, în mod solemn, în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub acelaşi regim constituţional şi sub acţiunea legilor ei de monarhie democratică vedem siguranţa situaţiei noastre naţionale şi a propăşirii economice şi culturale.
Facem apel la toate adunările din întreaga Basarabie, de la Hotin şi până la Ismail, să se unească prin votul lor la moţiunea noastră şi să ceară Sfatului Ţării de la Chişinău să trimită o delegaţie cu reprezentanţi din toate adunările regionale şi de pretutindeni la Iaşi pentru a depune la picioarele Tronului României omagiile noastre de devotament şi credinţă către regele Ferdinand I, rege al tuturor Românilor” (urmează semnăturile a 102 persoane din adunarea generală a Zemstvei din judeţul Bălţi).
O moţiune similară a adoptat la 13 martie 1918 şi adunarea generală a Zemstvei din judeţul Soroca, urmată de peste 200 de semnături ale membrilor acestui forum regional, printre care se află şi semnătura boierului patriot Vasile Stroescu.
În zilele următoare astfel de moţiuni vor mai fi adoptate şi trimise la Chişinău de la Orhei şi din alte judeţe.
În acest context, la 2/15 martie 1918, o nouă delegaţie a Basarabiei, formată din preşedintele Republicii, Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, Pantelimon Erhan, şi şeful guvernului, dr. Daniel Ciugureanu, s-a deplasat la Iaşi să discute cu conducerea Vechiului Regat condiţiile în care urma să se pregătească şi înfăptuiască actul unirii în cursul lunii martie. Delegaţia voia să clarifice două chestiuni importante: 1) care este poziţia reprezentanţilor marilor puteri aliate României, care au reprezentanţi la Iaşi şi în cadrul armatei române; 2) dacă vor fi obligaţi să semneze unirea cu noul guvern filo-austriac-german şi conservator Alexandru Marghiloman, care va fi poziţia acestuia în spinoasa problemă agrară la care basarabenii ţineau ca la lumina ochilor?
Comentarii