Neam de cuvinte
Neamurile-i sunt
Într-un neam de cuvinte,
Poetul
Le cheamă pe nume
Să afle că-n viaţă-s acei
Care-ades înnoptează-n poeme.
În neamul acela
Zborul e viu când
Începe întâia-aventură
Şi-acolo e umbra ce-mbracă
Bătrânii rămaşi în memorii.
De ce să se ştie prea singur
Poetul,
Că versul şi el e sămânţă
Din neam de cuvinte?
În fiece-ntrebare
Vremea-i a-ntrebărilor mărunte
Şi a celor care
Vor să pară flamă…
Mâine-om fi
Măcar
Ce azi ne-nchipuim că suntem?
Un răspuns şcolit de şiretenii
Ne-ar duce-n înţelegeri oarbe,
Însă crezu-i pentru noi sămânţă
Să putem urca
În ceea ce n-am fost.
În fiece-ntrebare-s nervi,
E-o rană-n care-aceştia taie.
Atunci când nimeni
Nu mai vrea să ştie
Cât de sănătos
E timpul dinlăuntrul nostru
Şi cât de înţelept-îi
Cel ce umblă slobod printre oameni,
Peste toate
Se aşază colbul lenii.
Noaptea e goală
Vântul, şi el
Nu mai crede-n nimic,
A lăsat undeva partitura
Şi noaptea în care trăim
Este goală.
Mai bine ca mine-ar
Putea cineva
Să păzească liniştea-aceasta?
Gândul care umblă
Cineva-şi aduce aminte
De această-nchipuire:
Ca un tâlhar –
Ticăloasă-i zicerea –,
Gândul a umblat
Prin meri cu mere bune
Să culeagă timpul
Ce-a plecat la lucru-n
Miez curat de-nţelepciune.
Se-nchină şi acum acolo,
Setea să-i rămână-ntreagă
Până fruntea
Îi va da în floare.
De-aceea
Plecate-n cerul din pământuri,
Rădăcinile
Învaţă cât de-adânc e timpul.
Şi-mi pare că-n livadă
Vorbele de-acum
Sunt frunze ce trăiesc
În anotimpuri
Din făptura cărţii.
Bucuros mi-i trupul
Când nici fraţii mei nu pot
Să mă vindece de pomi.
Comentarii