“Avem totul!” mi-a spus Niadi, ieşită prima pe balconul locuinţei noastre temporare de la Maistrali, o vilă micuţă din Stalida. “Totul” însemna imposibilul după tiparul copilăriei amândurora, în părţi de timp diferite. Şi mare, şi munte! Dar deşi încăpeau în aceeaşi privire desfăşurată parcă sub arcul întregii bolţi cereşti, nu atunci am avut simţământul poveştii.
El s-a instaurat abia în dimineaţa în care am trecut pragul Acvariului Cretei, o clădire navă, o arcă a lui Noe construită pe uscat pentru toate făpturile Mediteranei, în eventualitate unui cataclism care ar seca mări şi oceane. Nu pentru un spectacol vizual fără pereche, deşi acesta frapa din primele clipe şi rămânea captivant şi după ore de parcurs lent labirintul de sticlă, apă şi vietăţi, de fosile, nisip, piatră şi ierburi. Două mii cinci sute de creaturi, din peste două sute de specii, pot fi cifre totuşi mici, dacă ai gândi drumul printre ele ca un cercetător, ca un explorator din familia mondială a lui Cousteau, dar nu eram, iar frisonul de care ai parte aici, de multe ori inconştient, va reveni pe neaşteptate. El ţine de sutele de ochi ai dioramelor aţintiţi asupra ta nu numai cu luminozitatea lor misterioasă, ci şi cu zecile de irişi ai vietăţilor din irisul lor de glob ocular cât artificial, cât natural. Privit din toate părţile cu ochii altui univers, cel acvatic, fiorul care te va înţepa când nici nu ai să visezi se înrudeşte cu un cârcel nocturn care îţi înţepeneşte piciorul şi îţi aminteşte de voinicul din basme ce împietreşte întâi până la genunchi, apoi până la şolduri, până la mijloc.
Numai până la mijloc în dimineaţa călătoriei noastre prin Acvariul Cretei, deoarece un pâlc de copii ne-a învăluit din toate părţile ca să ne antreneze nu la ploaia fosforescentă a micuţelor meduze, nu la maiestuoasa broască verde, nu în peisajul de o stranietate fermecătoare al bureţilor, ci la rechinul fioros, gata să-l înghită pe cel mai mare dintre ei. Instinctiv fac un pas înapoi când fiara marină s-a apropiat de peretele transparent al dioramei fixându-i lacom. “Bunicuţo, de ce ai ochii atât de mari?” îl întreabă Scufiţa Roşie pe Lupul ascuns doar parţial sub boneta bătrânei. “Ca să te văd mai bine…”
Următorul popas, al nostru împreună cu ei, chemaţi de un puşti care cunoaşte locurile, este aproape de nişte capete de balaur ieşind din nisip. Nu reuşesc să le văd numele, nici nu mai are importanţă, sunt întruchiparea monstrului din poveste cu şapte capete şi limbi de foc, focul nu se vede în apă, dar oare invizibilul nu este mai înfricoşător? De-abia la ieşire, strălucirea dimineţii schimbă polul incursiunii în universul creaturilor marine şi când aruncăm o ultimă privire, încălcând interdicţia basmului de a nu privi înapoi, privirile noastre se întâlnesc cu cele ale caracatiţei de cauciuc legănându-se într-un hamac imaginar deasupra uşii. Ne face semn ştrengăreşte cu numeroşii săi ochi într-o clipire simultană, apoi îşi întinde braţele la maximum, ca să se bucure, pe o suprafaţă cât mai mare, de căldura soarelui.
Vila noastră are douăsprezece spaţii de cazare, ceea ce pare să nu intre în contradicţie cu numărul treizeci şi şase al studioului care ne-a fost repartizat. Şoferul autocarului care ne-a adus de la aeroport ne-a indicat muteşte că aici trebuie să coborâm, noi două şi o familie de medici din Iaşi, veniţi împreună cu fiica şi nepotul lor, şi a dispărut în zare, lăsându-ne cuprinşi de nedumerire. Maistrali? Maistrali! Nicio recepţie, doar un bar şi o mică grădină de vară, cu hamacuri, banchete şi fotolii capitonate, pe care stăteau tolănite câteva persoane cărora le-am stârnit un unanim hohot de râs când, cu amintiri din Macedonski, am solicitat pe un ton energic zâmbitor “balkoni thalassa!” În această stare de amuzament a gazdelor, dar şi datorită oboselii noastre, nu e de mirare că abia după căderea serii am obţinut o informaţie esenţială, faptul că plecările spre diversele destinaţii din Creta aveau loc la o oarecare distanţă de Maistrali, la intrarea dinspre şosea a hotelului “Blue sea”. Ca să nu bâjbâim în căutarea ei în întunericul de dinaintea zorilor, după cină (prânz după măsura insulei) am pornit în recunoaştere împreună cu amabila familie Neamţu. A durat cam o jumătate de oră până să găsim staţiile de autobuz, spre răsărit şi spre apus, şi pentru că în noapte ne-am încâlcit printre arbuşti în zone neluminate, şi pentru că înaintam din cale afară de prudentă, speriată de şerpişorii negri de la baza lor, chiar şi după ce am aflat de la companionii mei că aşa arată aici sistemul de irigaţii. Leg de această incursiune, deşi probabil am aflat mai târziu, informaţia despre înrudirea familiei Neamţu cu scriitoarea Cornelia Petrescu, sora profesoarei sucevene Rodica Alexandru, originară din Bucovina, stabilită în Franţa în anii 80, căreia îi prezentasem o carte în “Crai nou” Suceava. Şi cum lumea scrisului este şi mare şi mică, descopăr în prof. dr. Corneliu Neamţu pe autorul postfeţei ultimului ei roman tradus în româneşte şi publicat la Junimea, “Cercul lui Simion”.
Nu încetez să fiu uluită de labirintul pe care şi-l croieşte imprevizibil imaginaţia. Sau povestea, în măsura în care coincid, ca pentru mine. Nu de mult ieşită din străfundurile Peşterii lui Zeus şi coborâtă la poalele munţilor în care a săpat-o legenda, îndreptându-ne spre micul centru meşteşugăresc de ceramică pe care ni s-a propus să-l vizităm, şi pentru un suvenir, o gustare, o cafea, un ceai, un suc, am avut aceeaşi senzaţie de ţintă a privirilor care m-a încercat şi la acvariu. Dar ea nu venea din ochii albi ai statuilor de zeităţi şi eroi care îl străjuiau, ci din orbitele întunecate ale ulcelelor, albastre ca marea şi cerul şi roşii ca pământul Cretei, care se vălureau în faţa intrării sub un vânt străvechi, pe care noi nu aveam cum să-l simţim, neaparţinând locului decât prin simpatie spontană, şi care vizibil trezea doar delicate pulsiuni aripilor ca de fluturi albi ale morilor de vânt. Era ca şi cum toate aceste ulcele răzbiseră de pe celălalt tărâm, al înfruntărilor câştigate cu hoţii merelor de aur, şi voiau să ştie dacă ne plac mierea, uleiul de măsline, vinul, laptele de capră, bunătăţile simple ale insulei în care studiile oamenilor de ştiinţă au descoperit viu miracolul longevităţii sănătoase, binecuvântate de Dumnezeu. De aceea apariţia bisericuţei în marginea cea mai îndepărtată a incintei, pe un promontoriu stâncos de unde munţii ţi se arătau până unde te ţinea puterea ochilor, a fost firească. Şi la fel, în dreapta ei, atelierul de preparare a plantelor şi ierburilor cretane. De altminteri, centrul meşteşugăresc de ceramică anunţat de firmă era o unitate turistică, în care cei mici puteau să cunoască animalele şi păsările Cretei, în care indiferent de vârstă puteai să urmăreşti demonstraţii de ţesut şi olărie. Matei, bucuria familiei Neamţu, un şcolar slăbuţ, cu ochi mari şi inteligenţi, care ne dădea clasă în materie de celulare şi tablete, evocându-mi pianişti virtuozi, geniali din copilărie, a întârziat îndeajuns în faţa roţii olarului, cât meşterul să-l cheme să încerce. Apoi i-a dăruit chiupul miniatural făcut de el, învăţându-l să-l mânuiască atent, să aibă răbdare ca să se usuce.
În ce mă priveşte, cel mai mult am întârziat în atelierul plantelor şi al ierburilor, după ce la fel făcusem la ieşirea din site-ul arheologic care culmina cu Peştera lui Zeus, surdă la claxoanele şi chemările care încercau să mă smulgă din cortul vânzătorului de ceaiuri, pe atunci încă sperând nebuneşte că îi vor fi de folos surorii încleştate într-o luptă deznădăjduită şi încrezătoare cu suferinţa. Flora Cretei şi numai a ei pentru aproape 200 din cele peste 2000 specii care cresc aici, deosebit de bogată şi diversă, se hrăneşte cu tot ce înseamnă sevele pământului aparte, microclimatele create de întâlnirile munţilor cu marea, cu ce primeşte de la soare, de la poziţia în Mediterana şi, desigur, cu tot ce îi intensifică aromele şi culorile – admiraţia, convingerea în puterea lor a celor care le pun în hrană, în leacuri.
Dictamus, îmi explica vânzătorul din munţi, vine de la Zeus, îţi dă vitalitate, viaţă lungă. Şi brusc, poate premonitoriu, m-a inundat tristeţea cu care în îndepărtata mea copilărie am citit basmul cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi pentru că în ea şi-au scos capetele de balaur şi ghionoaia, şi scorpia, după atâţia şi atâţia ani am înţeles de ce îi fascinează pe cititorii poveştilor, câţi mai sunt, câţi vor mai fi, dihăniile, jivinele, făpturile şi întâmplările care îţi îngheaţă sângele în vine dacă încerci să le vizualizezi, să le vezi. Răspunsul e în “sfârşit”, în felul în care se încheie. Un sfârşit fericit îţi dă curaj să mergi mai departe, în alte vârste şi în alte lumi.
Povestea mea, din Creta, se încheie cu imaginea lui Matei ţinând în mâini, ore întregi, cât a durat drumul spre Stalida, micuţul său chiup, vasul de lut făcut cu mâinile sale, ca şi cum ar fi fost unica floare de pe acest pământ sau ultimul fluture din lume.
Comentarii