Poveşti de călătorie

Prinţul cu Crini

43Creta ne aştepta de mult, tot atât de demult şi Cnossosul, dar călătoria ca atare a avut o imprevizibilă  legătură cu Iason. Nu fiindcă faimosul argonaut şi tovarăşii săi depinseseră  vital de apa insulei la întoarcerea spre casă cu trofeul Lânii de Aur, ci în primul rând pentru că agenţia de turism la care am decis să apelez se chema astfel. Între puzderia de „travel”  ale oraşului, Iason  suna cu totul aparte, aşa că, pe parcursul formalităţilor plecării, nu mi-am stăpânit curiozitatea şi l-am întrebat pe Mihai Stamatin, tânărul economist care o conduce, cum de l-a ales. A oftat, apoi a zâmbit, aducându-şi aminte de o adolescenţă înflorită sub vraja lecturilor şi a proiectelor nebuneşti. Şi mi-a vorbit de un autor de care nu auzisem şi de cărţile lui care îl făcuseră pe băieţandru să viseze la expediţii care şi azi luminează imaginaţia maturului. Autorul se numeşte Tim Severin şi dintre scrierile sale cea care îl impresionase cel mai puternic fusese „Expediţia Iason”. M-am gândit să o caut într-o zi printre cărţile rămase în casa părintească de la fiul meu, poate chiar şi la bibliotecă, dar nu am mai apucat. M-am mulţumit să mă gândesc la propriile lecturi din anii înaripaţi, când tot ce e mai frumos pe lume se află la celălalt capăt al unei punţi fără piloni de susţinere, asemenea celei pe care o treceam în copilărie peste Moldova, cu inima strânsă, deoarece fiecare pas o făcea vie, mişcătoare sub tălpi, însă şi cu un gust al izbânzii fără egal când în sfârşit simţeam malul  sub picioare.

Dar iată, sunt oameni  care în adolescenţa continuă să crească viguros, valorizator (uneori şi devastator), fiindcă altfel cum să trăieşti ca să descoperi Troia?  Ce altceva să te susţină mai puternic ca să-ţi închini viaţa ridicării Cnossosului din pulberea mileniilor? La câţiva kilometri sud-est de Iraklion, capitala Cretei, trecem la intrarea în palat de uriaşul eucalipt ale cărui frunze strivite între degete îţi dau forţă şi elan pentru zbor, ştie Cristina, şi ne oprim o clipă în faţa bustului lui sir Arthur Evans. Întârzii cu aceleaşi interogaţii fără răspuns şi cu aceleaşi căutări zadarnice pe harta fizionomiei sale ca în urmă cu câţiva ani în faţa chipului lui Heinrich Schliemann la Troia. Şi tresar când Cristina  rosteşte numele celebrului arheolog german.  O face nu numai pentru că apropierea se impune: visul întrupat al Troiei nu a epuizat neliniştea căutătoare a lui Schliemann. I-a urmat Micene, apoi interesul acestui admirator de elită al lui Homer şi al Greciei Antice s-a îndreptat spre Creta, acolo unde Minos Kalokairinos începuse o primă serie de cercetări. Doar moartea l-a lipsit de încă o izbândă,  cred  însă că nu şi de presentimentul ei, de aceea putem să ne închipuim că Schliemann s-a stins fericit. Această izbândă i-a revenit admiratorului său, britanicul Arthur Evans, care din 1900 avea să se dedice trei decenii scoaterii la lumină şi reconstruirii Palatului din Cnossos, marea cetate a civilizaţiei minoice, prima civilizaţie europeană, care cu 3000 de ani î.Hr. aici începe. Distrus de un cutremur pe la 1700 î.Hr. şi refăcut, „mai trainic şi mai frumos”, palatul este lovit de seismul provocat de erupţia vulcanului din Santorini, apoi, ocupat de ahei, este răpus de înfruntări războinice şi înghiţit de trecerea timpului.

Ca orice suprafaţă cu ruine pentru nespecialiştii care suntem, Palatul din Cnossos azi este mai ales o construcţie a imaginaţiei. O construcţie a imaginaţiei a fost însă la începutul secolului trecut şi pentru specialistul Arthur Evans, absolvent de Oxford şi după aceea directorul Muzeului Ashmole, cunoscut pentru preţioasele colecţii de piese egiptene, greceşti şi romane rod al expediţiilor girate de universitate. Sir Arthur Evans nu s-a mulţumit să dezgroape şi să consolideze vestigiile, ci a vrut să ofere  şi reconstituiri parţiale a ceea ce poate să fi fost viaţa în acest impresionant centru administrativ, economic, meşteşugăresc, maritim, artistic al civilizaţiei minoice la apogeu. Efectul este într-adevăr uluitor. Uriaşii chiparoşi vibrează de muzica cicadelor, glasul Cristinei se aude însă dincoace de simfonia lor, povestind de o lume fericită, cu mariaje din dragoste, iubitoare de igienă şi de confort, dar înconjurată de taine. Aceşti chiparoşi de circa 30 metri, ca material de construcţie erau folosiţi cu rădăcinile în sus pentru ca lăstărirea lor să nu spargă pavimentul, vestind podurile mileniului nostru cu pilonii mai subţiri în partea inferioară,  tronul din alabastru pentru vizionarea căruia ne aşezăm în şir are o mică adâncitură pentru comoditatea şederii, perdele de apă spălau pereţii băii făcute în căzi ceramice, palatul având acces la apă curgătoare şi aducând în istorie primul sistem de canalizare. Doamnele se răsfăţau cu pieptul dezgolit (modă? elogiu maternităţii?) în  răcoarea piscinei, cu produse cosmetice de întreţinere şi înfrumuseţare, cu priveliştea unor splendide fresce în apartamentele regale, iar mâinile lor ridicate slăvesc bucuria vieţii. Scunzi, cu pielea roşcată, minoicii, constructori şi călători, nu războinici, au edificat primul imperiu maritim. Dar Minos? Dar Minotaurul? Oare nu ar fi mai bine ca în loc să acordăm atenţie monstrului să ne gândim la robotul care înconjura insula păzind-o şi care a trebuit defectat de argonauţii lui Iason ca să ia apă pentru drum? Dar Labirintul? Este Labirintul chiar Palatul sau se desfăşura în subteranele sale? Şi este adevărat că reproducea reţeaua neuronală din creierul omenesc? Şi că, aşa cum susţin cercetările specialiştilor în energii neconvenţionale, coloanele Palatului au fost plasate exact  acolo unde existau nodurile energetice negative, ca oamenii să nu stea pe locul lor distrugător?  Întrebări, subiecte care captivează, dar, pentru mine cel puţin, tot atât de mult ca pasiunea cu care Cristina le formulează şi le visează. Din spiţa lui Arthur Evans, Cristina Prelipcean, cu ascendenţi în Horodnicul Bucovinei, ştia de când a devenit studentă că va ajunge în Creta. Batem cu delicateţe la fereastra sufletului ei. Din cauza unui cretan? Nu, a Cretei, a Cnossosului.  Dar mai târziu a venit şi cretanul. Are peste un deceniu de când locuieşte în Iraklion, de aceea este prima în încurcătură când trebuie să ne propună ce să vedem mai întâi în cele câteva ore pe care le avem la dispoziţie, pentru că sunt prea multe lucrurile care merită văzute aici. În ce ne priveşte, începem cu Muzeul de Arheologie, şi pentru că într-un fel, cu piese recuperate din interiorul acestuia, Palatul din Cnossos continuă în liniştea sa somptuoasă, care desonorizează paşi şi respiraţie.

Prezent la nesfârşit pe ilustrate şi suveniruri,  Prinţul cu Crini dintr-o frescă mai amplă a Palatului este aici cu potirul lor pur în podoaba capului împreună cu minunate pene de păun. Păşeşte cu o mână în dreptul inimii şi cu cealaltă întinsă chemător. Are ceva din frumuseţea irepetabilă a unui adolescent decis să urce pe spinarea mişcătoare a unei punţi suspendate şi să o străbată spre malul visului. Sub palma sa fierbinte, o frunză de eucalipt îşi înteţeşte mireasma. Dar trebuie să crezi ca să o vezi şi ca să fie.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: