Bine se spune că de multe ori omul şi-o face cu mâna lui, şi nu oricum. Doi colegi şi prieteni nedespărţiţi, mai ales la câte un păhărel bun, în timpul lor liber au reuşit să creeze un mic spectacol, cu final neaşteptat. Laza, profesor de educaţie fizică, un împătimit de profesie, putea fi văzut pe terenul de sport până seara târziu. Întrebat odată cum joacă mingea pe întuneric, răspunsul lui a venit râzând:
– Simplu. Pe de rost! Mingea e rotundă şi ziua şi noaptea. Trebuie să ştii să te apropii de ea şi să-i pătrunzi tainele. Îţi oferă sănătate şi satisfacţie. Alergi după ea ca după o mare iubire. Merită!
Celălalt protagonist, Parchetaru, specialist în istorie şi geografie, dar şi amator de handbal, mai mult un fel de chibiţ, insistase vârtos să joace şi el. Mulţi tineri întorşi acasă de la navetă, dornici să alerge, au acceptat înfiriparea a două echipe, cu condiţia ca echipa învinsă, mai precis căpitanul ei, să dea de băut o sticlă de ţuică. Imediat a fost parafat pariul prin baterea palmelor şi jurământ, orice comentarii ulterioare fiind de prisos.
Încă de la primele pase ale jocului, aplauzele spectatorilor sporeau emoţiile competitorilor dispuşi să le ofere faze care de care mai atractive. Scorul avantaja când pe o echipă, când pe cealaltă, devenea apoi egal, după care iar se modifica în mod surprinzător. Parchetaru, căpitan de echipă, părea satisfăcut, spera victoria, aştepta finalul, cu gândul la pariu. La un moment dat echipa lui rămase cu un jucător în minus, apoi fu penalizată cu două lovituri de la şapte metri, ghinionul pecetluind soarta meciului. Căpitanul învinşilor se afla deja în postura de a onora neîntârziat pariul. La bufet era închis. Ordin de la partid. Lumea, în câmp la lucrările agricole. Perdantul tot depăna din picioare. Schimbat la faţă, privea când în sus, când în jos, cu gândul la ceea ce îl aştepta. A oftat adânc de vreo două, trei ori, după care i s-a adresat spăşit lui Laza:
– Păsuieşte-mă până mâine, te rog! Ştii că îmi respect cuvântul dat.
Strâns bine la mijloc cu onorarea pariului, i-a mărturisit lui Laza, spre nenorocul lui, că are o damigeană cu ţuică, dar e îngropată în grădină şi nu ar umbla la ea decât la Paşti.
– Mult până atunci, mult! i-a spus Laza, frecându-şi bucuros palmele. Vrei, nu vrei, azi e Paştele! Executarea!
Scărpinându-se a lehamite în cap, înghiţi în sec şi, pe un ton rugător, a început uşor să schiţeze un zâmbet şi să-l întrebe dacă e dispus să-l ajute. Au început în forţă decopertarea. Nu chiar de la portiţa spre grădină, ci cu vreo patru, cinci metri mai încolo, măsuraţi de Laza ca un adevărat şef de echipă de la CAP, doar că îi lipseau taşca de la şold şi pălăria cu frunze de dumbravnic. Erau presaţi de timp. Parchetaru nu voia ca tatăl său să mai afle şi de acea ispravă. O vecină începu deja filajul. Se lipi ca o râmă de gard şi din când în când ridica uşor capul îmbrobodit cu o basma înflorită, holbându-se mirată spre ei. La intervale egale înălţa capul, curioasă să dezlege enigma. Executa genuflexiuni ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un concurs. Săpau contracronomentru. Soarele cobora nepăsător spre asfinţit, iar hârleţele scoteau pale adânci de pământ din şanţul ce prinse bine contur. De la o vreme nu-şi mai vorbeau, doar atunci când unul se oprea, scuipându-şi în palme, celălalt îl zorea. Răcoarea le mai dădea ceva putere în plus, deşi setea parcă le sugruma respiraţia. Cu obrajii îmbujoraţi şi cu fruntea acoperită de broboane de sudoare, Laza a scârţâit încet:
– Câţi litri ai spus că are?
– Cincizeci! i-a răspuns Parchetaru, mişcat de un fior ascuns.
– Minunat! Dar ce vei face cu restul?
– Lasă restul! Să o scoatem mai întâi la lumină. Nu mă mai sâcâi atâta, amice! Consumi energia degeaba.
Deodată se auzi vaca răgând la poartă. Cine s-o ia în seamă? Erau preţioase secundele, dar vreo cinci, şase minute pierdute cu ea? Sărmana îşi înteţi glasul, care ajunse până în grajd, de unde îi răspundea strident viţelul însetat.
Când lucrarea era pe sfârşit, liniştea din jur a fost spartă de această dată de vocea ridicată a stăpânului casei:
– Marie, Parchetarule, unde sunteţi? Nu auziţi vaca asta cum rage? Aţi surzit amândoi? Doamne, oare ce se întâmplă?
– Rage mai bine de jumătate de oră, bade Alecu, se răţoi şi ea, Aguriţa, ştirba de peste drum. S-a săturat toată uliţa, săraca de ea…
Parchetaru parcă a paralizat. Simţi deodată un ghimpe mare în inimă. Nu se temea, dar îi era ruşine că iar îl va ocărî. Rar se supăra, dar când îi dădea ocazia era foc şi pară. Nu ţinea cont de nimic. Tot ce îşi amintea arunca asupra lui:
– Măi băiete! i-a spus aspru tatăl, luându-şi nervos pălăria de pe cap şi aruncând-o cât colo, după ce şi-a şters bine fruntea cu dosul palmei. Nici nu s-a răcit bine şi tu ai şi scos-o? Halal de tine! Dacă ai ajuns aici, lucrurile nu sunt deloc în regulă. Mâine, poimâine vei începe să vinzi din casă. Doamne, cui naiba îi semeni? Ce te-a apucat, sărăcie ce eşti? Îţi arde iar gâtul, ia foc, aşa-i?
Fără a-şi pierde firea, fiul, colţos şi el de felul lui, i-a răspuns hotărât:
– Tată, e a mea şi fac ce vreau cu ea! Crezi că mie mi-a fost uşor să sap atâta? Domnul Laza are un eveniment deosebit în familie. Sâmbătă îşi va logodi fata. Mai bine felicită-l, că aşa se cuvine. M-a rugat să-i vând câţiva litri. Vrea ceva de calitate şi bănuia că numai la mine e speranţa. Oamenii buni se ajută mai ales în asemenea momente!
Încet, încet bătrânul începu să-i dea dreptate, iar când a auzit că din ea îi va putea duce şi lui Mihai, fiul lui mai mare, la Buzău, şi-a descreţit fruntea şi a adăugat emoţionat că şi el e din sângele lor şi merită aşa o surpriză.
În timp ce Parchetaru trăgea tacticos cu furtunul din damigeană, bătrânul i-a întins mâna lui Laza şi l-a felicitat pentru apropiatul eveniment, servind câteva pahare date de duşcă. Laza i-a mulţumit zâmbind cu subînţeles, fără a-şi lua ochii de la ţuica galbenă de culoarea paiului de grâu copt şi cu mărgele la gura paharului.
Bătrânul uitase de starea de nervi, devenise vesel şi începu să răscolească fel de fel de amintiri, pomenind şi de logodna lui. Oboseala de peste zi îl încerca tot mai mult, însă paharul nu prea voia să-l lase din mână, mai ales că viitorul „socru mic” i-a spus că ţuica este un adevărat medicament.
Parchetaru, prins şi el bine între pahare, i-a zis amicului său că, dacă la toamna viitoare recolta de prune va fi bună, poate să pună de-o „logodnă” şi cu fiul…
Cum tot păţitu-i priceput, Parchetaru nu îşi schimbase opţiunea pentru handbal, însă devenise mai rezervat, prefera mai mult rolul de chibiţ, cum a şi rămas de altfel până azi…
EMIL SIMION
Comentarii