Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (XXXI)

Ionel I.C. Brătianu a cugetat îndelung asupra omului care era chemat să încerce o rezolvare cât mai potrivită cu interesele prezente şi viitoare ale românilor. În acest scop s-a frământat şi a sondat, a chibzuit şi în cele din urmă s-a oprit asupra lui Alexandru Averescu. Hotărârea s-a luat după mai multe întruniri intime şi discuţii cu principalii oameni din fruntea ţării. Astfel, la 3/16 ianuarie 1918, deci cu multe zile înainte de-a primi ultimatumul lui Mackensen, Brătianu a avut o întâlnire relativ foarte restrânsă cu Averescu, generalul Berthelot, şeful misiunii militare franceze, generalul Iancovescu, ministru de război, Eremia Grigorescu, C. Prezan şi Văitoianu. Cu această ocazie, Berthelot a propus continuarea rezistenţei militare cu orice preţ, retrăgându-se şi concentrându-se armata română în acel „triunghi al morţii”, adică în spaţiul geografic dintre Bârlad, Vaslui şi Iaşi, cu flancurile sprijinite pe Prut. Cu acest prilej s-au iscat disensiuni grave între Averescu şi Berthelot în problema asigurării transporturilor. S-a convenit însă asupra trimiterii de trupe româneşti în Basarabia, iar Averescu a oferit cele două divizii. Apoi, la 14/27 ianuarie 1918, în cadrul unui dejun intim între Brătianu şi Averescu, primul ministru i-a sugerat lui Averescu principalele linii de conduită în cazul negocierilor pentru o pace separată cu reprezentanţii Puterilor Centrale: tergiversarea cât mai mult cu putinţă a armistiţiului şi începerii negocierilor; încheierea păcii fără a separa dinastia de Hohenzollern de ţară, fiindcă una fără alta nu se putea, zicea Brătianu; menţinerea, pe cât posibil, a integrităţii vechiului regat român, acceptându-se – dacă nu era altă soluţie – cel mult cedarea Cadrilaterului, dar nu şi a Dobrogei, cum se vorbea frecvent la Bucureşti; şi pregătirea unei echipe a conservatorilor filogermani, care să obţină maximum de avantaje pentru România.

Ulterior, după ultimatumul dat de Mackensen, Brătianu s-a decis pentru a-şi da demisia, pentru aducerea la guvern a lui Averescu, fiind convins că trupele române, singure, nu ar fi putut rezista în faţa forţelor Puterilor Centrale din vechiul regat mai mult de două-trei săptămâni şi, din nou, i-a spus lui Averescu: trebuie, pe cât va fi cu putinţă, să salvăm armata şi s-o menţinem la dispoziţie pentru viitor.

Mai mulţi istorici, analizând aceste tranzacţii de dinaintea numirii ca şef de guvern a lui Averescu, ajung la concluzia: Brătianu voia, aşa cum se va constata până la moartea sa, în 1927, că, ori de câte ori se ivea vreo problemă dificilă, „să caute omul potrivit cu care să scoată castanele din foc cu mâinile altuia”. Averescu era omul cel mai apreciat, se pare, chiar de către fostul lui coleg, Mackensen. Era om cu relaţii şi văzut bine şi în tabăra aliaţilor occidentali, dar semnând pacea separată putea să-şi diminueze prestigiul în ochii occidentalilor. Brătianu nu era însă în totalitate sincer cu Averescu. Fiindcă Averescu îi pusese condiţia că voia să-şi formeze cabinetul cu oameni pe care îi va alege el singur, dar Brătianu nu-i spusese că Brătianu – Ştirbey şi regele Ferdinand îl aduceau la guvern ca o prefaţă la un nou guvern conservator, filogerman.

Lunile februarie-martie 1918 au avut pentru soarta Basarabiei o semnificaţie specială. Pe de o parte, Sovietul de la Kiev, preluând sub controlul său o bună parte din teritoriul Ucrainei, intenţiona să devină stăpân şi în Basarabia, al cărei întreg proces revoluţionar-naţional îl ignora şi pe care o eticheta „Republica Federativă Rusă” şi solicita într-o formă ultimativă ca guvernul de la Iaşi să ordone trupelor sale să se retragă dincolo de Prut. Pe de altă parte, fostul comandant al frontului româno-rus din Moldova, generalul Scerbacev, înlăturat din funcţie de Lenin şi considerat „contrarevoluţionar”, aflat clandestin refugiat undeva în teritoriile Ucrainei încă necontrolate de bolşevici, trimisese în Basarabia pe un general, Webel, subordonat şi colaborator, şi încerca să adune o armată proprie, cu gândul „de a rechiziţiona depozitele de toate categoriile” pentru trupele albgardiste, ignorând şi el realităţile din acest teritoriu periferic al fostului imperiu ţarist.

Noul guvern român de la Iaşi – care înlocuia guvernul condus de Ionel I.C. Brătianu – îl avea în frunte pe generalul Averescu. Întâmplător sau nu, acesta era fiu al Basarabiei. Se născuse la 1859 la Ismail, în sudul Basarabiei cedate Moldovei la 1855 (incluzând judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad). De la el, Basarabia aştepta să poată înlătura cât mai curând cele două ameninţări, din partea Rusiei leniniste şi a celei albgardiste.

Dar, în faţa noului guvern se afla, totodată, urgentă şi iminentă, mai presantă decât orice, pacea separată, solicitată ultimativ de Mackensen în numele Puterilor Centrale. România, deşi nu dorea, trebuia negreşit s-o accepte. Fiindcă şi Ucraina independentă o semnase la 9 februarie 1918, iar Rusia Sovietică o discuta şi perfecta în acele zile, parafând-o la 3 martie, la Brest-Litovsk.

Ionel I.C. Brătianu şi regele Ferdinand, aflaţi la Iaşi – ne informa I.G. Duca în memoriile sale – , chibzuiseră câteva zile şi găsiseră personalitatea cea mai indicată pentru a juca rolul care îi preocupa. Adică: să înceapă negocierile cu Puterile Centrale; să tărăgăneze lucrurile cât se va putea mai mult; să se opună pretenţiilor exagerate ale acestora; să lase Aliaţilor din Apus impresia cât mai clară că România se supunea fiindcă n-avea altă soluţie; şi tratatul separat era de fapt un dictat.

De ce fusese ales tocmai generalul Averescu? Fiindcă – ne explică acelaşi martor ocular, I.G. Duca, liberal şi prieten cu fostul prim-ministru – Averescu nu era om politic. Şi părea că nici nu voia să devină. Ideea era că niciun om politic de la Iaşi, întreg grupul care a declanşat, susţinut şi coordonat războiul până la această dată, nu trebuia să angajeze discuţii şi să trateze cu inamicul. Învingătorul de la Mărăşti era cel mai potrivit care ar fi putut – şi chiar i s-a cerut – „să sune din sabie”, să trateze, „fără să-şi lase sabia în anticameră”, înfricoşându-i şi ameninţându-i pe germani cu un alt Mărăşeşti şi determinându-i, astfel, să mai cedeze din pretenţiile lor. El, Averescu, era şi cel mai popular printre soldaţi. Şi, totodată, se bucura şi de cele mai multe simpatii printre oamenii politici români, rămaşi în Capitală şi în teritoriile ocupate de trupele Puterilor Centrale.

Dar erau, oare, toate aceste sarcini şi în convingerile şi în puterile sale? Întreg acest presupus atu s-a dovedit, dimpotrivă, greu de îndeplinit în practică. Primii care aveau să spună un nu finalizării şi semnării tratativelor şi planului de pace separată negociată corect – după opinia noastră – au fost liberalii, care l-au acuzat pe Averescu de prea multă independenţă proprie şi i-au sugerat regelui să-l înlocuiască cu conservatorul Marghiloman, filogerman, rămas sub ocupanţi la Bucureşti, în speranţa – care s-a dovedit însă tot iluzorie – că, printr-un guvern conservator, filogerman, vor putea ajunge la un liman mai puţin compromiţător României. Dar, din păcate, Puterile Centrale, după ce-au scos Rusia din război, nu se puteau împiedica de noi să nu ne impună un dictat. Fiindcă ei credeau că au şi câştigat în întregime acest mare război – fără să poată intui puterea financiară şi militară a Statelor Unite ale Americii.

În spinoasa problemă a Basarabiei, Averescu a trimis la 8/21 februarie 1918 o telegramă generalului Coandă – care reprezenta interesele guvernului şi statului român la Kiev, cerându-i acestuia să încerce să intre în tratative cu sovietul şi cu comandamentul bolşevic din Kiev spre a mai explica încă odată mobilurile, ţelurile, motivaţiile prezenţei trupelor române în Basarabia – şi, în aceeaşi telegramă, îl invita să vină la Iaşi spre a-i explica mai în detaliu politica românească, încât „să poată înlătura neînţelegerile ivite”.

Din însemnările şi documentele vremii, trebuie s-o spunem astăzi – la un veac de la aceste evenimente – că generalul Averescu, tocmai ca fiu al Basarabiei, cunoscător al mentalităţii, machiavelismului şi abilităţii ruseşti, avea o altă concepţie, uşor nuanţată, decât a liberalilor, pusă sub semnul prudenţei şi legalităţii – dar în niciun caz lipsită de sentimente patriotice puternice. El i-a mobilizat, în timpul scurtei sale guvernări, şi pe reprezentanţii aliaţilor occidentali aflaţi la noi, în vederea începerii unor tratative cu partea adversă, încercând să ajungă la o posibilă înţelegere reciproc avantajoasă. Astfel, el nota în însemnările sale intime: „da, ne aflăm într-o situaţie extrem de gravă: Rusia e bolnavă. Incontestabil că e foarte bolnavă. Dar Rusia nu a pierit şi se va însănătoşi. Noi, o putere mică, nu se cuvine să abuzăm de această stare de paralizie în care se găseşte un vecin de-al nostru. Suntem înconjuraţi de bulgari, de unguri şi de ruşi. Nu avem niciun interes. Din contra. Ar fi o nechibzuinţă de a căuta să ne punem rău cu ruşii şi cu toţi. Prin urmare, fără un motiv binecuvântat nu trebuia să provocăm o stare de lucruri, care putea să aibă consecinţe”. Cu aceste gânduri – care, într-un fel sunt actuale pentru noi şi astăzi, şi mâine – el, Averescu, a început tratative şi a antrenat la ele şi pe aliaţii italieni, francezi, englezi.

Între timp, însă, situaţia din Basarabia se agrava. Şi această stare de spirit o exprima şi presa din Chişinău.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI