Ciudăţenii

Zile sărutate de miezul verii şi aici, într-o localitate din preajma Sucevei, cândva un sătuc, acum cu pretenţii de orăşel.

După ce am servit micul dejun şi cafeaua într-un balcon larg de la etajul întâi, la amicul meu, Miruţu, acesta mi-a propus o plimbare prin sat. Are darul povestirii şi al evocării deopotrivă de captivant. După aspectul căsuţelor rămase, păstrând specificul locului, bănuiam că ascund poveşti şi întâmplări cărora el va încerca să le dea viaţă.

La un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o căsuţă văruită într-o nuanţă de albastru, inundată de buruieni, semn că nimeni nu i-a mai deschis de mult uşa. Sesizându-mi insistenţa cu care mă uitam, Miruţu s-a ridicat de pe fotoliu şi a început să râdă. Nu ştiam de ce l-a apucat aşa, deodată, veselia.

– Acolo a trăit o familie ciudată, rosti el cu o altă mimică a feţei. Parcă-i văd pe amândoi. Se ciondăneau prin curte şi aveau mereu ceva de împărţit. Moşul, Vasile, era de o zgârcenie proverbială. Când mergeam cu uratul ne dădea doar câte o nucă. De colaci sau mere, nici vorbă… Odată ieşiţi pe poartă aruncam nucile în casa lor, boscorodindu-i în fel şi chip. Ţi-aş mai spune una, dar cu o condiţie.

– Care? Sunt tare curios!

– Dacă mai servim câte un păhărel de ţuică. Ai văzut în ce butoiaş o păstrez! Moştenire de la părinţi.

– Cum să nu. Aşa ceva nu se refuză, prietene! Medicament, nu alta!

– Aveam vreo doisprezece ani, începu gânditor Miruţu, când l-am însoţit pe tata la arat un ogor de-al lui moş Vasile. Tata îi spusese să nu ne aducă mâncare. Ştia ce mizerie domnea în casa lui. Moşul a insistat. Era trecut de ora prânzului şi el întârzia. Atunci tata m-a trimis să văd ce se întâmplă. În câteva minute eram pe prispă şi priveam pe ferăstruica odăiţei. Moşneagul mesteca mămăliga. Nu o lăsa pe soţie, motivând că părăduieşte făina pe plită ori pune prea multă în ceaun. Din când în când se oprea. Cu gura bine căscată şi cu ochii holbaţi inhala adânc aburii, curgându-i balele-n ceaun. Avea grozavă durere de măsele. Ajuns repede la tata cu această veste năstruşnică, şi-a făcut o cruce mare, a început să zâmbească supărat şi i-a tras câteva vorbe de dulce. La sosirea lui, tata i-a spus că deja am mâncat. Moşul s-a luminat dintr-o dată la faţă, uitase de durerea de măsele şi, cu traista strânsă în braţe, s-a făcut nevăzut. Altă ciudăţenie care sigur te va amuza o vei afla când vom trece pe lângă casa lui.

Sincer, mă simţeam bine acolo, în balcon, cu vedere largă spre apa Sucevei şi satele din jur. Soarele se ridicase binişor pe cer, iar localnicii intraseră deja în zbaterile zilei. Precum prinţul Charles în urma ghidului prin satele harghitene, aşa şi eu, la pas, cu Miruţu, dar fără baston.

– Uite, vezi, în ograda asta moş Vasile, pe la orele şaptesprezece, în plină vară, lua biciuşca şi măturoiul şi fugărea găinile ca să le dea la culcare în coteţ. Cotcodăceau de mama focului! Vecinii credeau că a dat vulpea la ele, însă cu timpul s-au obişnuit cu ciudăţenia lui. Încuia uşa, punea perdeaua pe geam şi trăgea la aghioase până a doua zi la răsăritul soarelui.

– Dar baba ce spunea? l-am întrebat mirat.

– Nimic. Nu-i ieşea din cuvânt, doamne fereşte! Altfel lua foc şi nu-l putea stinge tot satul. Cu munca nu prea se omora. Bine făcut, roşu la faţă, cu mustăţi groase şi lungi pe care le răsucea mereu, stătea la poartă şi răspundea la salutul trecătorilor. Nu îşi menaja deloc consoarta, pe Ilaria, cam surdă spre bătrâneţe, ceea ce o mai scutea de sudalmele lui. Când avea ceva greu de cărat până în staţia de autobuz, Ilaria putea fi văzută pe post de hamal cu desagii grei pe umeri. El, în urma ei, cu mâinile la spate călca ţanţoş şi tuşea din când în când ca lumea să observe că are o nevastă puternică şi ascultătoare. Abia acolo prelua marfa pe care urma să o vândă la piaţă, nu înainte de a-i atrage atenţia ca nu cumva, în lipsa lui, să-şi facă vreun ou sau să umble la brânza din borcan. Ouăle erau numărate, pe borcan făcuse un semn, iar găinile le căutase de ou dis-de-dimineaţă.

Grozav îi plăcea zgârcitului să meargă pe la hramuri prin satele vecine. Când trebuia să-i vină şi lui hrămari, nu era acasă. Într-o toamnă, două familii din Bosanci i-au pus gând rău şi i-au întors vizitele. Cum i-a văzut, a înşfăcat-o pe Ilaria de o mână şi s-au ascuns în podul casei, trăgând scara după ei. Se certaseră vârtos cu câteva zile în urmă şi au hotărât să se despartă. Nici acolo nu a lăsat-o în pace. A început să o bombardeze cu porumb încât cei de afară nu ştiau ce se întâmplă în pod. Cu o scară din vecini au dezlegat enigma, apoi şi-au văzut de drum.

Miruţu, bine prins în lanţul de amintiri, voia să nu-i scape nimic şi tot gesticula ca şi când s-ar fi aflat pe o scenă încercând să-şi ducă rolul până la capăt. Priveam când spre o vilă, când la alta, unele cu figurine din ghips, tablă sau din alte materiale puse pe balcoane, pe porţi, sau pe acoperişuri, supărătoare ochiului. Intenţionasem să le număr, dar am renunţat. Întrebat cât costă o asemenea construcţie, Miruţu şi-a muşcat uşor buzele, a dat din cap, m-a privit cumva ostentativ şi apoi mi-a cerut să ghicesc.

– Habar n-am! i-am răspuns amuzându-mă.

– Cam cât trei, patru apartamente cu două camere la bloc, s-a auzit vocea hotărâtă a amicului meu. Sunt investiţii serioase aici. Tot ce au agonisit ani de zile prin străinătate. Multe sunt nelocuite şi tot apar mereu altele…

– Spune-mi, Miruţu, despre această căsuţă gata să se dărâme ai cumva vreo amintire?

– Despre care oare nu am? Aici am văzut lumina zilei, aici am copilărit şi trăiesc! Aici, un cuplu ciudat: Gheorghe şi Ana, a oferit destule momente hilare sătenilor. El, cărpănos şi zgârcit, ea, după chipul şi asemănarea lui. Vorba ceea: „A tunat şi i-a adunat”.

Într-o dimineaţă tata m-a trimis la el ca să-mi dea coasa pe care i-o împrumutase cu vreo două săptămâni în urmă. Lua de la oricine diverse lucruri pe care apoi „uita” să le înapoieze. Tocmai se nimerise acolo un profesor ca să cumpere lapte. Ana terminase de muls vaca, dar nu găsea strecurătoarea. Cum dascălul se grăbea, că făcea naveta în alt sat, mulgătoarea, nici una, nici două, şi-a ridicat fusta şi a scos la iveală poala cămăşii pe care a pus-o peste oala profesorului şi a tunat laptele, jurându-se că în acea dimineaţă a îmbrăcat-o şi că e foarte curată. Involuntar, m-am frecat la ochi. Nu credeam că e adevărat ceea ce văd, iar profesorul se făcuse mai negru la faţă decât era. Mânios, i-a dat banii şi şi-a văzut de drum, în timp ce eu parcă uitasem pentru ce mă aflam acolo.

– Nu-mi vine să cred Miruţu. Aşa de înapoiată era?

– Dar ce crezi că el era mai prejos? Cântăreau egal la prostie.

Într-o vară el a cumpărat un caş împreună cu vecinul său, Aurel. Nu a vrut să-l aducă tăiat de la stână, pe motiv că se sfărâmă. Poate că avea dreptate, dar cum l-au împărţit acasă nici nu bănuieşti. Pus pe o scândură în curte, caşul sta în aşteptare deoarece Ana nu găsea cuţitul cel mare. Trăgându-i câteva înjurături în stil propriu, Gheorghe şi-a suflecat repede mânecile cămăşii. Aurel credea că se pregătea să o altoiască puţin şi se gândea cam cum ar putea să o scape cât de cât de furia lui. Cu ochii holbaţi, pufnind mânios, a măsurat caşul, apoi şi-a înfipt în el unghiile foarte lungi şi murdare ale mâinii drepte, cele două părţi răsturnându-se ca şi cum ar fi fost tăiate cu drujba.

Cu o senzaţie neplăcută ne-am îndreptat spre o uliţă la dreapta. După câteva minute o altă căsuţă nelocuită s-a ivit în cale.

– Aici am apucat o băbuţă, mi-a spus Miruţu, oprindu-se brusc. O poreclea „Fasoluţa”. Când îi trăia şi soţul, număra fasolele pe care le punea la fiert. Câte cincizeci de fiecare gură. Dacă erau mari, numărul lor se reducea la treizeci. Nimic în plus sau în minus. Spuneau cei mai în vârstă din sat că la fel erau tratate şi păsările din curte, cu număr exact de boabe.

Aveau o singură sobiţă, după care se ascundea un cuptoraş, patul lor conjugal. Cum se aprindea focul, baba, ca o căpriţă, sărea repede după sobă. Cu toate insistenţele moşului ea nu ceda micul teritoriu. Iritat peste măsură, el punea mereu lemne pe foc. La un moment dat, sufocată de căldură, se dădea jos şi el îi lua locul. Până la urmă se aciua şi ea ca un căţeluş la picioarele lui. În tinereţe, de bună seamă că încăpeau bine amândoi acolo…

O altă dimineaţă în acel spaţiu rural, cu accent pe construcţii care de care mai pompoase, utile sau nu. Dacă unii înaintaşi erau zgârciţi şi ciudaţi, urmaşii lor, e drept, o mică parte, sunt generoşi în kitsch-uri, o „boală” care, din păcate, pare a se extinde nu numai în localitatea amicului meu. Banii şi grandomania cam fac legea-n România! N-am dreptate, amice!?

– După cum ai putut constata, da! spuse Miruţu, gata să-mi plaseze o altă ciudăţenie, de data aceasta chiar despre el însuşi…