O necesară punere în temă (I)
Ţiganca este o localitate de dincolo de Prut, adică din eterna noastră Basarabia (Republica Moldova), situată cam vizavi de Fălciu – loc tradiţional destinat pentru tabără ostăşească, atestat ca atare şi în Letopiseţul lui Ion Neculce – de unde la 21 iunie 1941 a pornit şi pentru acea parte a oştirii române încartiruită aici – în care se includea şi Regimentul nr. 24 Infanterie Tecuci – executarea ordinului „Treceţi Prutul!”, emis de Generalul Ion Antonescu, Şeful Statului şi Comandantul Suprem al Armatei Regale a României.
Sergent, comandant de grupă în acel regiment, tatăl meu, Cârlan (Purghel) V. Gheorghe, contingent 1933 (n. 6 iulie 1911, com. Vultureni, jud Tecuci), a intrat atunci în focul istoricelor operaţiuni militare, concomitent cu doi dintre fraţi (Sterian şi Neculai Purghel) şi un cumnat (Gheorghe Dragu) – toţi trei „dispăruţi în război”, fără urmă, în timpul bătăliilor pe câmpul de luptă, poate tot de la Ţiganca (ori poate de aiurea) – încheiate la 14 iulie 1941, dată după care înaintarea armatei române până la Nistru şi, deci, eliberarea Basarabiei s-au petrecut fără ca inamicul bolşevic, obligat să treacă din defensivă în retragere, să mai opună o rezistenţă atât de încrâncenată.
Tata, primind misiunea de cea mai înaltă onoare ostăşească, să înainteze în cea mai avansată avangardă, ducând, desfăşurat, drapelul de luptă al regimentului, a fost rănit grav în zona gâtului, după ce a ajuns la ţintă, adică în şanţul anticar, pe când cerca să instaleze o mitralieră pe buza şanţului, spre a stăvili, gândea el, şuvoiul inamic trecut la un contraatac disperat pentru recucerirea poziţiei (tranşeei) pierdute.
Rănitul a fost recuperat dintre cadavre, având, sub veston, înfăşurat în jurul trupului, drapelul de luptă care-i fusese încredinţat, onoarea regimentului nefiind astfel câtuşi de puţin afectată. Transportat de urgenţă la Bucureşti, unde, când a ajuns, mai avea – a aflat ulterior – circa un sfert de litru de sânge în organism, a fost internat şi îngrijit pentru vindecare şi recuperare vreme de peste o sută de zile, primind asistenţă medicală (ce onoare!) inclusiv din partea Majestăţii Sale Regina României.
Recompensă pentru actele de bravură eroică şi jertfă neprecupeţită pe câmpul de onoare? Medalia Virtutea Militară cl. I, cu toate privilegiile, generoase, ce decurgeau, legal, din această situaţie (inclusiv 25 ha pământ în Bucovina, probabil în locul vreunui neamţ plecat în Germania, pământ la care a renunţat din capul locului, fiind mulţumit cu sărăcia pe care o avea acasă la el: 16 ha, dar între/cu ai săi, căci atât de departe şi între străini…).
Vremurile au decurs însă, aşa cum ştim, adică în totalitate contrar dorinţelor noastre, iar eroul de la Ţiganca (unul dintre atâţia!) a devenit un fel de paria: la prima schimbare a livretului militar, Medalia şi Decretul Regal i-au fost reţinute sine die, sugerându-i-se, transparent şi categoric, să se abţină de la orice fel de comentarii, mai ales el care nu fusese complet străin de Mişcarea Legionară (un fel de Mişcare Ecologistă de astăzi, dar cu manifestări extremist-violente între care şi curăţenie… cu pistolul!).
Am încercat, în numele familiei, inclusiv pe cale oficială, prin intermediul Asociaţiei Veteranilor de Război de la Suceava (graţie regretatului prieten, col. rez., ing. Dumitru Năstase), să obţin, ca pe nişte relicve sacre (cel puţin pentru noi), dacă nu obiectele în sine, măcar nişte dovezi scriptice oficiale care să confirme că acestea au existat, fiindu-i decernate, dar, din motive care probabil „nu pot fi deconspirate”…, n-am fost onorat decât cu… o ignorare desăvârşită. Asta probabil şi pentru că, între timp, tata se săvârşise (la 28 iunie 1978), după ce traversase calvarul regimului comunist, cu impozite sufocant de mari, cu cote obligatorii foarte greu de achitat, cu colectivizarea forţată etc., etc., etc., ducând cu sine, pe lumea cealaltă, dorul necurmat pentru Basarabia străbună, pe care, cel puţin genetic, ni l-a inoculat şi nouă, urmaşilor săi, ca pe o dulce fatalitate inexorabilă.
Se explică astfel de ce ţineam cu tot dinadinsul să ajung odată şi-odată, măcar pentru o singură dată, în Basarabia, baremi (sau mai ales numai) la Ţiganca, pentru ca să văd, să simt, să înţeleg la faţa locului ce şi cum a fost atunci, în iunie-iulie 1941, şi să aduc de acolo, ca relicvă sacră, un pumn, „o traistă” de ţărână din pământul sfânt al Basarabiei (căci am ajuns şi vremurile de a ne purta ţara-n traistă şi de a umbla cu paşaportul în mână prin propria-ne ogradă, adică şi prin Bucovina, şi prin Basarabia, şi prin…), ţărână pe care s-o îngropăm, la piciorul crucii de la mormântul părintelui nostru, ca semn că, dacă el nu a avut cum să mai ajungă în Basarabia şi a murit tot aşteptând reeditarea poruncii „Vă ordon: Treceţi Prutul!”, iată că, fie şi numai simbolic, (re)vine Basarabia, post-mortem, e adevărat, la dânsul!
Dar iată că, vorba lui Vasile Alecsandri, „veni şi ziua de asalt!”, adică împlinirea circumstanţelor pentru a trece Prutul, în condiţii nu numai legitime, legale şi cu mijloace tehnice sine qua non, datorită fiicei noastre Adriana şi a prietenului ei Ştefan, ambii bucureşteni, cu care, conform înţelegerii prealabile, ne-am întâlnit la Adjud, sâmbătă, 29 mai 2015, ora 12,00, de unde am pornit-o, cu sufletele încărcate de emoţii şi speranţe, spre vama Albiţa (depăşită rapid şi fără niciun fel de dificultate), declanşând astfel executarea ordinului care-mi sălăşluieşte de atâta vreme înlăuntrul sufletului.
NICOLAE CÂRLAN
Foto: ŞTEFAN DUŢĂ
Comentarii