La pas, prin Cernăuţii Bucovinei

Cernăuţi, oraşul bucovinean tare râvnit de bunicii şi chiar de părinţii noştri! El a fost leagănul civilizaţiei bucovinene şi locul în care funcţionau principalele instituţii de învăţământ de toate rangurile, precum şi cele de cultură. În aceste instituţii, fie de învăţământ universitar şi chiar liceal, au fost pregătite promoţii întregi de specialişti pentru învăţământul bucovinean şi nu numai.

În mai 1862, aici s-au pus bazele Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care, în primăvara acestui an, a trecut în al 154-lea an de fructuoasă activitate.

Prin grija dlui ing. Mircea Irimescu, fost preşedinte al acestei societăţii de la reactivarea ei şi până în primăvara anului 2012, am aflat foarte multe lucruri despre partea de nord a Bucovinei istorice, în general, şi despre oraşul Cernăuţi, în special, ca şi despre viaţa bucovinenilor de acolo, la fiecare adunare generală a Societăţii ne aduce la cunoştinţă ceva nou despre această parte înstrăinată de ţară.

Tocmai din acest motiv, în primăvara acestui an, câţiva membri ai SCLRB ne-am hotărât să vizităm acest oraş pe-ndelete, ca să cunoaştem, pe viu, ceea ce aflasem din povestiri. Zis şi făcut. În dimineaţa zilei de duminică ne-am îmbarcat în două maşini şi-am pornit-o în direcţia Cernăuţi.

Pe drum nu ne-am săturat admirând peisajul care defila prin faţa ochilor. Dacă n-am fi fost opriţi la graniţă pentru controlul paşapoartelor, nici n-am fi sesizat când am trecut-o. Dar peisajul este ca pe la noi, casele aşijderea, iar oamenii tot ca noi. În oraşul Cernăuţi am remarcat clădirile foarte vechi, poate chiar dinainte de Primul Război Mondial, acestea fiind mult mai numeroase decât cele noi. Iar de caldarâm ce să mai vorbim. Cred că pe acest pavaj şi-a purtat paşii şi poetul Mihai Eminescu, ca şi întreaga pleiadă de personalităţi strălucite ale neamului nostru, care aici şi-au făcut studiile.

După parcarea maşinilor, chiar lângă sediul Societăţii „Mihai Eminescu” din centru, am pornit, per pedes, prin capitala Bucovinei istorice.

Chiar în stânga noastră e clădirea fostului liceu militar „Ştefan cel Mare”, care-a fost mutat în România, la Câmpulung Moldovenesc, din cauza războiului. Aici a fost o zonă cu multe cazărmi. Pe-acest drum intrau bucovinenii în Cernăuţi, când veneau cu căruţele. Locul era numit „Cartierul Mănăstiriştii”, fiind situat aproape de târgul de vite. Tot aproape era şi marea catedrală a catolicilor care, în mod impropriu, era numită „Biserica iezuită”.

Nu departe este clădirea în care a funcţionat Guvernul Bucovinei. Este situată pe locul fostului cimitir în care-au fost înmormântaţi cei morţi de ciumă. Pe această clădire mai sunt încă decoraţiunile austriece. Pe vremea când era ministru, în apartamentul de la colţul clădirii, a locuit Ion Nistor. În faţa clădirii este parcul „Arboroasa”, în care erau amplasate statuile lui Mihai Eminescu şi a lui Ionel Brătianu.

Următoarea clădire este aceea în care a funcţionat „Şcoala de Arte şi Meserii”, exact ca aceea din Câmpulung Moldovenesc. Strada pe care se află se numea „Strada Lumii Noi”. Între anii 1880 şi 1920 aici s-au construit multe clădiri, care-au fost cumpărate de comunităţi pe banii locuitorilor, fiind vândute la preţuri accesibile. Sunt apartamente spaţioase, au elemente de tâmplărie originale.

Am remarcat în tot cuprinsul oraşului foarte mulţi copaci şi întinse suprafeţe de spaţii verzi, poate mai mult ca-n alte oraşe. Efectiv, oraşul este inundat de verdeaţă.

În apropiere, pe partea cealaltă a străzii, se aflau tribunalul şi închisoarea, ultima funcţionând şi în zilele noastre. Aici a stat încarcerat Ciprian Porumbescu împreună cu arboresenii săi. La acest tribunal s-au judecat toate pricinile de pe tot cuprinsul Bucovinei istorice.

Lângă tribunal a funcţionat Şcoala Normală de învăţătoare, înfiinţată în anul 1875, cu internat. La război a fost evacuată la Suceava, unde a şi rămas definitiv. Mai la vale era şcoala de aplicaţie, unde s-au instruit şi-au făcut practică pedagogică toate învăţătoarele din acele timpuri. În actuala clădire a tribunalului este sediul administraţiei de stat. Intrarea în clădire este străjuită de doi lei din piatră.

În faţa clădirii este strada Adam Mitchevici, singura stradă care şi-a păstrat numele de la început şi până în zilele noastre.

Am observat foarte multe clădiri care au faţade originale. Au acoperişurile iniţiale, sunt ornate cu ceramică smălţuită, iar unele au şi diferite statui.

Teatrul evreiesc este o curiozitate arhitectonică. În clădirea lui, în perioada interbelică a funcţionat cinematograful „Scala”, frecventat de foarte mulţi cernăuţeni.

În apropiere este piaţa de peşte, înfiinţată în 1918. Acum se cheamă „Vasile Alecsandri”. Clădirea teatrului este înconjurată numai de clădiri cu valoare istorică, cu o arhitectură deosebită.

Urmează Teatrul naţional , ale cărui elemente de arhitectură sunt remarcabile. Am observat amplasare în nişele de pe faţada clădirii a busturilor unor clasici ai literaturii europene.

Între anii 1937-1939 a fost ridicată clădirea sediului SCLRB după planurile arhitectului Horia Creangă, un strănepot al scriitorului Ion Creangă. Acum, printre altele, în această clădire funcţionează şi un hotel.

Am văzut mai departe clădirea în care-şi avea sediul Regionala de Căi ferate Austriece, devenită, după 1918, Regionala de Căi Ferate a Bucovinei.

N-am trecut nepăsători nici pe lângă clădirea Liceului „Aron Pumnul”, un edificiu atât de încărcat de istorie, model de arhitectură, clădire legată de numele cărturarului şi patriotului Aron Pumnul şi cel al lui Mihai Eminescu. Şi-aici musteşte pământul de istorie şi de românism.

În clădirea Camerei de Comerţ şi Industrie a Bucovinei funcţiona, pe vremuri, restaurantul „Europa”. Acum, aici este al doilea sediu al facultăţii de medicină. În parcul din faţa clădirii, când veneau la oficierea căsătoriei, mirii depuneau flori, obiceiul fiind păstrat şi în zilele noastre. Aici arde o flacără vie în memoria celor care au fost ucişi în război.

Lângă aceasta este clădirea în care, în anul 1783, s-a mutat Episcopia Rădăuţilor, care a funcţionat aici vreo 80 de ani. Atunci, cernăuţenii au scris la Viena ca să li se aprobe, pe banii lor, să construiască o clădire pentru o nouă mitropolie, aşa cum au credincioşii ortodocşi şi din alte provincii româneşti. Interesant că s-a opus tocmai Eugeniu Hacman, care era cleric român.

Fondul bisericesc, care era o regie autonomă austriacă, a preluat proprietăţile confiscate de la bisericile din teritoriu şi a primit aprobare să administreze totul. Aşa au ajuns şi pădurile Bucovinei în administrarea Fondului. Din rezultatele exploatării pădurilor din acest Fond s-au asigurat burse pentru studenţii de la teologie, s-au ridicat numeroase construcţii, printre care şi cea a cazinoului din Vatra Dornei. Se spune că s-a mirat şi împăratul Austriei de măreţia acestei construcţii.

Corpul de clădiri al Administraţiei Mitropoliei Bucovinei a fost proiectat şi lucrat în antrepriză de acelaşi arhitect. Tot ce-i din lemn s-a procurat din pădurile de la Bilca şi Vicov, iar piatra a fost extrasă dintr-o carieră de pe muntele Ceremuş. A fost cea mai mare investiţie a vremii. Atunci au şi apărut meserii noi ca pietrar, sculptor în lemn şi în piatră etc. Chiar şi în domeniul decoraţiunilor s-a creat un stil special. De-atunci fiecare biserică construită a fost un unicat. Acum funcţionează aici o parte a Universităţii Cernăuţi. Dacă privim cu atenţie clădirea, observăm cărămida, ţigla şi tâmplăria, care sunt originale, iar culorile clădirii sunt foarte vii.

…Se-nnorase între timp. Ne aşteptam să plouă, pentru că şi naturii parcă-i părea rău că părăseam aceste meleaguri. Dar, asemeni lui Creangă şi tovarăşilor săi, care au jurat să-şi adune din nou ceata la anul şi să plece la urat, noi ne-am jurat să nu treacă mult timp până când vom reveni la Cernăuţi, pentru că încă mai sunt atâtea de văzut şi atâtea poveşti de ascultat.

Drumul spre casă a fot la fel de interesant. Trecând prin Codrii Cosminului, parcă am retrăit luptele duse de Ştefan cel Mare cu polonezii. Ne aşteptam să vedem crucea cea mare ridicată în codrii aceştia, dar promisiunea a rămas… promisiune. Poate, odată…

Prof. GH. DOLINSKI