Doar o ramură de tei în floare

Meditând la declaraţia Poetului „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, precum soarbe un nor de aur marea de amar”, ne dăm seama că era conştient de înzestrare dumnezeiască şi că existenţa sa pământească, de doar 39 de ani, putea fi exprimată metaforic o „mare de amar”.

Dacă despre opera sa artistică au curs râuri de pagini şi vor mai curge încă, mai puţin s-a vorbit despre anii săi de muncă în calitate de slujbaş al statului. Două sunt capitolele la care ne oprim în această mare trecere, cum ar spune Lucian Blaga: activitatea de revizor şcolar şi cea de redactor la ziarul Timpul. Şi ca revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, şi ca jurnalist la Bucureşti, Mihai Eminescu a trudit doar în interesul celor mulţi. A dorit întotdeauna ca românii să se ridice învăţând carte, să-şi cunoască interesele, fără a fi mereu la cheremul celor de la cârma ţării.

Ca revizor şcolar avea în circumscripţia sa 152 de şcoli împrăştiate în judeţele Iaşi şi Vaslui, printre dealuri şi văi împădurite, când căile de comunicaţie erau… ca şi cum nu ar fi, dacă privim în urmă cu 140 de ani.

Din procesele-verbale întocmite, din numeroasele adrese înaintate ministrului, desprindem o imagine deplorabilă a învăţământului vremii.

Şcoli dărăpănate, funcţionând la mari distanţe, în case ţărăneşti cu chirie, dascăli cu o pregătire precară şi mai ales rău plătiţi. Într-o adresă înaintată prefectului de Iaşi, îi cere să se verifice bugetele comunale şi să se asigure salarii corespunzătoare. Aflăm că un învăţător avea 400 de lei, iar primarul încasa 1800 de lei, plus diurna de 600 de lei.

Pentru încălzirea a două şcoli, curăţenie, mobilier şi doi învăţători era alocată suma de 1508 lei. Erau şcoli în care o singură sală era pentru elevi şi 4 săli pentru dna directoare. Ca revizor şcolar el era şi curier, şi copist, şi registrator, şi examinator pentru cei ce urmau a fi dascăli, încât se vedea mereu a fi depăşit de legile timpului şi ale spaţiului care sunt „apriorice şi nu sufăr nici o discuţie” – scria el.

În şcoli şi la minister, Eminescu a recomandat Abecedarul realizat de I. Creangă şi Ienăchescu, pentru învăţarea logică, intuitivă şi nu mecanică.

El combate manualele şcolare, „ca în somnambulism, elevii nu ştiu ce scriu, nici ce citesc”. El spune: „nu învăţătorul sever şi ţeapăn, cu vergile-n mână, ci cu suflet care să coboare la sufletele copilăreşti”.

El subliniază că manualul recomandat „este o demonstraţie a deosebirii dintre pedagogie şi dresură”, adică o metodă de învăţare logică şi nu mecanică.

La acestă comemorare (126 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui poet) e bine să ne amintim şi de amarul adunat de jurnalistul incomod pentru politica vremii de la ziarul Timpul, în perioada 1877-1883, din Bucureşti.

În volumul „Opere politice” – 2008, Cassian M. Spiridon, în cele peste 1600 de pagini, organizează publicistica pe mari teme cu caracter politic.

Se poate desprinde cu uşurinţă câtă forţă intelectuală şi cât timp a cheltuit Eminescu pentru a-şi spune cuvântul în presă, pentru a arăta starea de lucruri din România de atunci şi condiţia românilor de pretutindeni. A făcut-o cu o serioasă documentare istorică şi cu frumuseţea verbului său, cu o intesă participare sufletească. A sacrificat pentru aceasta o parte din opera sa de poet.

Nicolae Iorga spunea că: „a stat cu faţa la duşman zi de zi, an după an, în calitate de ziarist”.

Îl considera prea „îngăduitor pe Carol I în politica sa internă şi externă”. El cerea să nu cultivăm nicio periculoasă simpatie pentru Orient sau Occident. Singura simpatie ce ne este permisă este aceea pentru neamul românesc, oriunde s-ar afla el pe pământ. De aici detractorii l-au învinuit de naţionalism, mai târziu. Eminescu s-a declarant împotriva ruperii unei părţi din Basarabia în favoarea Imperiului Ţarist şi o spune răspicat: „oricine lucrează contra unui interes al ţării sale este un trădător şi trebuie pedepsit”. Contestă vehement cheltuielile inutile şi neurgente, referindu-se la înfiinţarea de băi publice, care două zile pe săptămâna să funcţioneze pentru populaţia săracă. Aspect care ne trimite la investiţii de azi.

El recunoaşte sarcastic: „guvernul are nevoie de spălătură şi de camera de lăutoare”. Într-un articol din 30.11.1879 se declară îngrozit de îndatorarea ţării pentru generaţii întregi, pentru răscumpărarea drumurilor de fier: „S-apropie începutul sfârşitului… în momentul în care nu vom avea datorii, nu vom mai avea nici ţară”.

Despre închiderea şcolilor rurale , ne arată cauza (9 iulie 1880, Timpul): „Ce trebuie să înveţe mojicul carte? Oare patriarhii nu ştiu carte, împreună cu miniştrii şi generalii, apoi ţăranul să ştie gramatică şi aritmetică să-l întrecă pe D. Dim sau pe generalul Cernat? Nu se poate una ca asta!”.

Mai scria jurnalistul: „Bugetul statului cu cheltuieli se urcă, importul se urcă, mortalitatea se urcă, populaţia emigrează în Bulgaria…”. Nu este de mirare ca un diplomat să îi ceară lui T. Maiorescu: „mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Strădania de a-l potoli s-a dovedit eficientă prin chinul suportat de poet înainte de iunie 1883-1889. Din corespondenţa poetului, aflăm că era conştient de gheara politică ce-l „trata” de departe, mereu departe şi tot în straie de deţinut politic şi cu mercur.

Din „marea de amar” păstrăm un Luceafăr şi tot din acel „nor de aur” luminează o nepreţuită pulbere cu care ne înnobilăm sufleteşte, ori de câte ori înfloreşte teiul, cu murmurul frunzişului, din care ascultăm în fiecare iunie „sara pe deal”, „Mai am un singur dor” şi corul „somnoroaselor păsărele”. Se cuvine ca şi în acest iunie 2015 să-i dăruim poetului naţional o ramură tânără de tei în floare, respectându-i dorinţa „Nu-mi trebuie flamuri/Nu voi sicriu bogat/ Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri!”