Primăvară capricioasă – când cald, când rece, ploaie, vânt. Profitând totuşi de timpul liber de la sfârşit de săptămână, ne plimbăm în familie prin pădurea de un verde crud. Cântec de păsări, adiere de vânt, flori delicate…, răsărite printre mormane de gunoi aruncate peste tot. Pe marginea drumului, stive de copaci viguroşi, recent doborâţi de ferăstraie, aşteaptă să fie duşi cine ştie unde. Oricum, departe de locul unde au trăit zeci de ani, unde ne-au curăţat aerul şi ne-au înfrumuseţat viaţa. În urma lor rămân ramuri, cioate, multe resturi în dezordine, aruncate de mâna omului oriunde pe versanţi, pe valea pârâului firav, lângă drum. Când plouă, firicelul de apă se umflă şi muşcă adânc din drum. Cei care exploatează pădurea au astupat şanţurile şi au distrus podeţele. N-a văzut nicio autoritate, nu a făcut nimeni nimic. Sistematic natura a fost şi este încă ruinată şi nicio autoritate nu se preocupă de regenerarea ei. „După noi, potopul…”
Farmecul pădurii primăvăratice este parţial umbrit de aceste constatări. Încercăm totuşi să ne bucurăm de natură; o căprioară săgetează drumul pierzându-se în tufişuri… bine că mai sunt căprioare… te miri că mai au încă unde să trăiască după masivele defrişări.
Meditaţia ne este întreruptă de zgomote neclare… par a fi strigăte, dar se mai aude şi altceva… parcă ar fi… da, sunt plesnituri de bici şi horcăituri înfundate! După curbă, tabloul idilic al pădurii de mai se transformă brusc într-o scenă de o cruzime fără margini: doi cai firavi înhămaţi la o căruţă supraîncărcată cu buşteni, se zvârcolesc sub lovituri sălbatice acompaniate de răcnete. Căruţa este împotmolită într-un mâl gros, verzui-albăstriu, cu roţile aproape complet îngropate, iar bietele patrupede nu pot s-o urnească din loc. Doi indivizi în tricouri albastre se agită pe lângă căruţă şi lovesc animalele…, limbajul lor nu-l pot reproduce, iar înverşunarea şi cruzimea loviturilor ne taie pe moment răsuflarea. Dar asta nu e totul; atenţia răvăşită de întâmplare ne este atrasă periferic; memoria afectivă înregistrează automat un tablou conex scenei de groază: câţiva copilaşi mărunţei, aşteaptă aşezaţi pe marginea drumului. Aşteaptă şi privesc. Areactivi. Tăcuţi. Impasibili. Probabil obişnuiţi cu astfel de scene… Mai târziu, rememorând la rece întâmplarea, revăd în minte grupul de copii. Ei sunt viitorii abuzatori de mâine: copiii martori ai cruzimilor de astăzi.
Depăşind momentele iniţiale de şoc, devine limpede că nu putem ignora ceea ce vedem. Ne-ar bântui tot restul vieţii. Le cerem agresorilor să se oprească şi le explicăm faptul – evident de altfel, că greutatea căruţei încărcate este mult prea mare, depăşind puterile bietelor animale de povară. Le oferim şi soluţia de bun-simţ: reducerea încărcăturii până la depăşirea obstacolului, sau solicitarea ajutorului unui tractor.
Intervenţia trezeşte însă noi reacţii furibunde: cu ostentaţie, indivizii lovesc şi mai tare caii neputincioşi şi înnebuniţi de durere. Acum proferează injurii şi ameninţări şi la adresa noastră. Complet răvăşită de ceea ce văd, în faţa exploziei de violenţă asupra căreia politeţea, logica şi bunul-simţ nu au nicio putere, apelez 112, sperând că măcar acum, de teama autorităţilor, agresorii se vor tempera şi nu vor mai bate caii. Solicit telefonic intervenţia poliţiei şi sesizez actul de cruzime extremă. Deloc impresionată însă, una dintre brutele cu chip de om apucă drujba şi se repede spre micul nostru grup, ameninţându-ne cu moartea. Îi sare în ajutor şi tovarăşul lui care, cu un topor, vine şi el asupra noastră. În faţa pericolului vital, nu mai putem decât să ne retragem, punând distanţă, şi să sperăm că echipajul de poliţie va sosi cât mai curând. Între timp, un utilaj forestier chemat din pădure, scoate la liman căruţa înglodată, apoi dispare chiar înainte de sosirea poliţiştilor. Răsuflăm uşuraţi: măcar, pe moment, caii au scăpat de bătaie. Copilaşii martori au dispărut şi ei repejor.
Relatăm întâmplarea cu maltratarea cailor, la care fără voie am fost martori, poliţiştilor. „N-aţi putut trece mai departe?… Sunt bunurile lor!…”, spune poliţistul cel tânăr, vizibil deranjat… Suntem interogaţi cu severitate şi programaţi să ne prezentăm la postul local de poliţie peste două zile la ora 9 dimineaţa. Primim o hârtie de convocare, ce se încheie cu ameninţarea de amendă în caz de neprezentare… Să fie oare o intenţie de intimidare? Nu se poate… cred totuşi că mi s-a părut…
Pe toate canalele de informaţii, zilnic, ne bombardează ştiri îngrozitoare. Un tată şi-a spânzurat copiii, un soţ şi-a înjunghiat soţia, un altul a bătut-o de moarte, un adolescent şi-a ştrangulat prietena, premeditând în detaliu crima, nişte proxeneţi desfigurează şi taie degetele sclavelor sexuale, nu se mai termină şirul relatărilor despre violenţe domestice… În ce lume trăim?
„Noi suntem un popor vegetal”… spunea poeta… un popor pasiv, nereactiv, nepăsător(?) la suferinţa altuia… violenţa sub toate aspectele ei este în bună măsură acceptată (acceptabilă?) social…
„Vară, vară, primăvară,/ Toate plugurile ară/ Numa plugul badelui/ Şade-n vârful dealului/ Nici nu suie, nici coboară/ Bate boii de-i omoară…”, citez din memorie o cunoscută prelucrare populară. Muzică splendidă, versuri-şocante. Ascultam această piesă muzicală la radio în copilărie. Îmi plăcea mult melodia, dar tabloul descris… De ce oare cântăm asemenea lucruri? De ce oare priveau tăcuţi şi nereactivi copilaşii scena îngrozitoare din pădure? Studii psihologice asupra comportamentului uman prognozează că, în viitor, vor face şi ei la fel cum au văzut în copilărie, amplificându-se astfel exponenţial nivelul de violenţă din jurul nostru. Cine este capabil de violenţă faţă de un animal, este capabil de violenţă şi faţă de om. Mila, compasiunea, empatia, nu sunt slăbiciuni ale caracterului, ci trăsături fireşti, ba chiar necesităţi absolute pentru o evoluţie armonioasă şi o dezvoltare complexă a personalităţii. Altfel, vom trăi într-un mediu malign. Foarte clar, faptul de a deţine în proprietate o fiinţă necuvântătoare nu-ţi dă dreptul să o maltratezi. Nu este nici moral şi, din fericire, nici legal!
În U.E. actele de cruzime faţă de animale sunt aspru pedepsite. Trăim într-o ţară membră UE şi în ultimii ani tot mai mulţi cetăţeni contrazic constatarea amară a poetei despre „poporul vegetal”. Este însă încă departe victoria finală. Până când şi la noi se va instala un alt fel de normalitate, decât cea cu care copilaşii din relatarea mea sunt obişnuiţi, până când vor exista respect şi grijă faţă de viaţă sub toate aspectele şi formele ei, nu putem şi nu trebuie să „trecem mai departe” nepăsători. Vă adresez tuturor îndemnul: opriţi violenţa sub toate formele ei! Luaţi atitudine! Nu treceţi mai departe nepăsători!
Comentarii