Dezarmarea trupelor ruse de pe frontul din Moldova de către români a început în dimineaţa zilei de 9/22 decembrie 1917, ca urmare a descoperirii şi zădărnicirii acţiunii complotiste bolşevice de la Socola. S-a acţionat mai întâi pentru distrugerea cuibului de „viespi” de la Socola. Au fost mobilizate în acest scop şi utilizate forţele existente în garnizoana Iaşi. Două regimente de grăniceri. Alte patru regimente de vânători de munte, specialitate de elită în armata română. Se mai adăugau două batalioane de voluntari români – ardeleni, bănăţeni, bucovineni etc. –, foşti militari în armata Austro-Ungară, care dezertaseră şi se aflaseră o vreme în lagărele din Rusia, apoi veniseră şi se integraseră, după o scurtă perioadă de instrucţie, alături de unităţile româneşti. Istoricul Constantin Kiriţescu aprecia aceste forţe ca fiind de mărimea unei brigăzi.
Pe la ora şapte, şapte şi jumătate, forţele româneşti – care înconjuraseră de cu noapte tabăra de la Socola şi se aflau pe poziţie de luptă – i-au somat pe ruşi să depună armele, că vor fi lăsaţi şi chiar ajutaţi să plece la vatră, iar în caz contrar vor fi întâmpinaţi cu foc. Martor la acest eveniment, ca şi alţi membri ai guvernului Brătianu, tânărul I.G. Duca nota în memoriile sale: ruşii „au schiţat mai întâi timp de câteva minute o rezistenţă; dar, simţindu-ne hotărâţi să luptăm, au depus armele imediat şi, astfel, fără nicio luptă am putut dezarma mai multe mii de ostaşi, în câteva ceasuri şi fără pierderi de ambele părţi”.
Reuşita acestei temerare şi necesare operaţiuni – din partea unei armate relativ reduse numericeşte, care, poate, nu depăşea o treime din efectivele celei cu care trebuia să se confrunte, dar care se transformase într-o adunătură haotică de oameni fără căpătâi şi fără nicio normă de convieţuire colectivă – s-a bazat pe câteva premise importante: păstrarea şi consolidarea ordinii şi disciplinei în cadrul trupelor româneşti, unitatea de acţiune, interese, idealuri şi voinţă a comandanţilor (nu burghezi sau nobili, ca la ruşi, ci, de obicei, învăţători, preoţi, ziarişti, medici etc.), atitudinea favorabilă a populaţiei civile, care îşi vedea ameninţate direct viaţa, liniştea, familia, avutul, pământul şi strânsura de-o viaţă.
Conducerea armatei române – care, după semnarea armistiţiului de la Focşani trecuse exclusiv şi direct sub ordinele generalului Prezan – a adoptat imediat măsuri ferme, energice, pentru menţinerea ordinii şi asigurarea stabilităţii frontului. Au fost avute în vedere şi îndeplinite surprinzător de repede câteva obiective strategico-tactice. Preluarea de către trupele române a întregii linii a frontului şi a legăturilor de aprovizionare cu alimente şi muniţii, din nord, de la frontiera cu Bucovina, pe râul Siret, până în sud, la Reni, pe Dunăre şi de-a lungul braţului Sf. Gheorghe, unde sarcina cădea în sama unităţilor şi subunităţilor de marină. Alte unităţi mobile, bine selectate, trebuiau păstrate în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, unde trupele ruse se retrăgeau în mare dezordine, săvârşind crime, brigandaje, incendii, violuri, iar cele care nu respectau nici cele mai elementare norme trebuia să fie dezarmate şi orientate spre căile de retragere indicate, posibile, cele mai potrivite, spre a părăsi teritoriul românesc şi a ajunge în Rusia. Comandamentul românesc şi-a păstrat un număr de unităţi şi subunităţi mobile, de rezervă, care să supravegheze şi, unde era cazul, să poată interveni spre a diminua, preveni sau stopa unele manifestări ostile, haotice, vandalice.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, care nu fuseseră prevăzute în timpuri normale şi care s-au ivit ad-hoc după ce s-a produs marea defecţiune rusă, bolşevizarea şi dezorganizarea haotică a armatei ruse, au fost create imediat opt camere de comandă şi sedii ale trupelor române, de-a lungul frontului, la Iaşi, unde era Cartierul General al Armatei, la Botoşani, Fălticeni, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad. S-a fixat şi un mod civilizat şi ordonat, posibil de respectat, pentru retragerea unităţilor ruse. Fiecare unitate, subunitate, grup oricât de restrâns trebuia să posede o autorizaţie scrisă acordată de comandantul ales sau recunoscut, după semnarea armistiţiului, în deplin consens cu avizul celui mai apropiat comandant român din teritoriu. Unităţile, subunităţile, grupurile „care se deplasau din proprie iniţiativă, fără ordin sau autorizaţie scrisă, urma să fie dezarmate”. Nu trebuia dezarmate unităţile, subunităţile sau grupurile oricât de mici „care se deplasează corect şi păstrează o comportare şi atitudine corectă, demnă, faţă de populaţia civilă. Dar, toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară – glăsuia ordinul Marelui Stat Major al Armatei Române – trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică existentă!”.
Sfidarea, ignorarea acestor dispoziţii, încălcarea lor cu bună ştiinţă, nesocotirea lor sub orice formă, contrară legilor, atrăgeau după sine intervenţia armatei române. Era vorba – precizează martorii oculari, istoricii vremii, ca de pildă Constantin Kiriţescu – „de canalizat şuvoaiele imense ale armatei ruse, de mai mult de o jumătate de milion de oameni, astfel ca să se evite conflicte şi prădăciuni pe drumurile spre întoarcere spre patrie”, dar îndeosebi „încercările ruşilor, care părăseau frontul, de-a străpunge cu forţa liniile româneşti, în formaţiuni de luptă, care au generat ciocniri între cele două părţi, ceea ce însemna un sfârşit sângeros al alianţei româno-ruse”.
Revăzând, reanalizând şi rezumând relaţiile militare româno-ruse după dezarmarea şi anihilarea forţelor complotiste şi a trupelor de la Socola, după 9/22 decembrie 1917, constatăm unele aspecte grave. Azi, la un veac de la prima conflagraţie mondială încercăm să rememorăm câteva aspecte esenţiale, spre a înţelege mai bine tot ce-a urmat. Ostaşii români, rămaşi singuri în faţa inamicului, s-au aflat într-adevăr în faţa unor ample confruntări cu trupele ruseşti în retragere, mult superioare numericeşte. Au fost numeroase şi grave încercări ale ruşilor în retragere de-a destabiliza linia frontului. Şi mai ales de-a ataca şi lichida întreg sistemul logistic al armatei române. Cu precădere la Dunăre, Marea Neagră şi în sudul Basarabiei. Aici, după ce s-au concentrat între Nistru şi Bug, ostaşii ruşi au interceptat şi blocat temporar căile ferate Iaşi – Chişinău – Tighina – Odesa. Au devastat depozitele de muniţii şi alimente făcute la început în comun. Au încercat să-şi însuşească întreg materialul stocat aici, ceea ce ar fi însemnat lichidarea capacităţii combative a armatei române.
Astfel, în zona de nord a liniei frontului, în prima jumătate a lunii ianuarie 1918, la Mihăileni – Botoşani, o mare parte a trupelor ruse care luptaseră pe frontul din Bucovina s-au concentrat în zona oraşului Siret. Ignorând instrucţiunile fixate de comandamentul român, ruşii s-au adunat şi au forţat trecerea spre Dorohoi. Deşi s-au angajat unele tratative între comandanţii români şi ruşi – noii „aleşi” ai bolşevicilor – s-au produs încăierări şi confruntări militare. Au rezultat 16 morţi şi 37 de răniţi în rândul românilor şi pierderi mult mai numeroase în rândul trupelor sovietice ruseşti. Unele unităţi şi subunităţi ruse s-au grăbit şi au părăsit atelajele din dotare, întregul material de artilerie şi s-au predat austriecilor, devenind prizonieri ai acestora.
În cea de-a doua zonă militară a frontului românesc, la Spătăreşti – Fălticeni, trupele ruse, cu un efectiv de peste 10.000 de ostaşi şi circa o sută de tunuri, încercau să se concentreze şi să asalteze târgul Fălticeni şi să se orienteze spre târgul Sucevei, care se afla sub ocupaţie austriacă. Târgurile erau, în general, aşezările cele mai ademenitoare, cele mai atrăgătoare pentru pradă şi aprovizionare. Regimentul 2 grăniceri români, cantonat în Fălticeni, deşi avea un efectiv de numai 500 de ostaşi, după ce a epuizat încercările de înţelegere prin tratative paşnice cu noii „comandanţi” ruşi, a ocupat poziţii avantajoase de rezistenţă şi luptă pe dealurile de la Spătăreşti, cerând ruşilor să depună armele şi să se retragă pe drumurile ce le erau indicate. După cinci zile de ameninţări, încăierări şi tratative – acestea s-au purtat, bunăoară, cu soldatul Şelepin, „ales” ad-hoc comandant al Corpului II al Armatei Ruse şi „şeful” de Stat Major, soldatul evreu Moina Podolschi, fost măcelar – întreaga acţiune s-a soldat cu peste 200 de morţi şi 500 de răniţi din partea ruşilor şi 14 morţi şi 83 de răniţi români. La Fălticeni, în amintirea acestui eveniment, există, la ieşirea din oraş, o statuie ce reprezintă 2 grăniceri, statuie orientată spre Dealurile Spătăreştilor, amintind de acest episod.
Trupele române au fost angajate în acţiuni similare de dezarmare a trupelor ruse şi în zona Paşcani, unde unele unităţi şi subunităţi care se retrăgeau din regiunea munţilor Nemţ au încercat să ocupe şi să distrugă instalaţiile tehnice de la Timişeşti, spre a întrerupe aprovizionarea cu apă a oraşului Iaşi.
Dintre toate acţiunile întreprinse de armata română pe frontul din Moldova, cea mai amplă şi mai dificilă a fost cea din zona oraşului Galaţi. Aici se afla cea mai mare concentrare de forţe ruse. Trei corpuri ale Armatei a VI-a Rusă, cu câte două divizii, fiecare de câte 5.000-6.000 de oameni, de-a lungul liniei Siretului de Jos, între Tecuci şi Galaţi. Tratativele între comandanţii români şi noii „aleşi” ai trupelor ruse au început la 12 ianuarie 1918. Generalul Scerbacev declara că armata sa va rămâne şi va apăra linia frontului. Dar, oficial, Lenin îl destituise. Trupele ruse în cvasitotalitate îl boicotau, nu ascultau de nimeni. Se organizau şi retrăgeau în debandadă totală. Când românii au încercat să recupereze singuri linia frontului, la Reni şi Giurgiuleşti, ruşii i-au atacat şi dezarmat. S-a deschis, astfel, calea conflictului armat, între două forţe total inegale. Pe dealul Ţiglina, românii, deşi puţini la număr, dar disciplinaţi, bine organizaţi, acţionând ca unul lângă comandanţi, trec şi ei la contraatac. Situaţia se complică şi ia amploare. Dezorganizaţi, indisciplinaţi, fără niciun fel de comandanţi, ruşii, deşi mulţi câtă frunză şi iarbă – constată istoricul Constantin Kiriţescu, contemporan cu aceste evenimente –, „încolţiţi din toate părţile, ruşii iau o hotărâre disperată: la ora 11 noaptea ei încep să treacă podul (peste Siret) şi linia frontului şi se predau germanilor. A fost un desnodământ tot aşa de neaşteptat, cum a fost de unic – în genul lui – şi spectacolul acestei bătălii între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia. S-a predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 cu tot materialul şi cu un divizion de infanterie”. În ziua care a urmat, grosul unităţilor ruse au intrat în tratative cu comandanţii români, care i-au dezarmat şi i-au lăsat să plece spre patrie.
Comentarii