Ucraina va învinge !

lugansk-ukraine-shelling-airstrikeUcraina va învinge! Iată lozinca răspândită peste tot în ţara vecină de cum treci graniţa. Încă dinaintea timpului apus am cunoscut ţara vecină. După 1989 am tranzitat Ucraina spre Polonia. Astfel, cunosc mai ales Cernăuţiul ca Suceava sau Rădăuţiul. Pe atunci lumea era veselă, doamnele erau foarte elegante, zâmbitoare, se vorbea despre modă, despre excursii etc. Marfa era ieftină. Adeseori, o parte de aprovizionare pentru comerţ se făcea la Cernăuţi, apoi se vindea în Polonia. Am legat prietenii. Iar după ’89, ucrainenii au venit în România. I-am primit cu drag. Le fac invitaţii şi-i găzduiesc. Nu de multă vreme am fost la Berhomet cu probleme de sănătate. Am trecut prin Cernăuţi. Am văzut oameni prost îmbrăcaţi, posomorâţi, crispaţi, unii cerşind, mutilaţi, peste tot vorbindu-se numai de nenorocirile aduse de conflictul cu Rusia. Ce povestesc oamenii întrece cu mult ceea ce se arată la tv sau se scrie în ziare.

Eu nu voi scrie despre ce am auzit, ci voi răspunde la o observaţie a unei doamne din Berhomet: „Doamnă, ferice de dvs. că nu cunoaşteţi ororile unui conflict – război!”. Pe moment am vrut să-i spun că şi România trece prin timpuri grele, că politicieni-hoţi, fără război, au făcut praf ţara aducând-o la mila lumii. Dar m-am răzgândit dându-mi seama că ar fi o lipsă de respect pentru durerile prin care trece şi i-am povestit cum m-a marcat războiul chiar dacă eram doar un copil. Nu mi-am închipuit niciodată că o întâmplare în fragedă copilărie nu se va lăsa uitată şi care va creşte împreună cu mi-ne, punându-şi pecetea pe adultul de azi. Am fost umbrită de teama că nimeni nu mă va înţelege, că spusele mele ar putea fi luate în derâdere sau înţelese greşit, ar putea face o distracţie din a comenta mai departe în faţa altora „taina mea” care îmi întristează inima şi azi. Este o povară să porţi cu tine secrete; o faptă pe care îmi pare rău că am înfăptuit-o şi pe care n-o pot lua înapoi, o faptă îndrăzneaţă încât nu am avut curajul să o mărturisesc de teama de a nu mă acoperi de bruma ridicolului. Am găsit de cuviinţă să fiu mai puţin împovărată povestind cum m-au marcat pentru toată viaţa unele întâmplări din timpul războiului. Întâmplarea nu este una inventată pentru a delecta cititorii, ci o relatez aşa cum s-a petrecut.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un grup de soldaţi nemţi ne-au ocupat casa, nouă lăsându-ne doar o cameră. N-am avut acces nici măcar la cămară. Cum nu e pădure fără uscături, unul din soldaţi a urcat în podul casei, cotrobăind peste tot. A găsit o cutie cu bijuterii (singurul lucru mai de preţ) pregătite de mama pentru cele 3 fete. A luat cutia cu toate bijuteriile şi a plecat la o altă casă a gospodarului Filipciuc, unde şi acolo erau soldaţi. Bijuteriile le-a primit mama de la o familie de evrei fără copii, pe care mama i-a ajutat când au devenit neputincioşi. Fratele meu, Vasile, l-a întâlnit pe neamţ la horă şi i-a cerut bijuteriile. Dar a fost lovit în faţă cu un corp dur. Cu nasul spart, plin de sânge, umflat arăta de parcă purta o mască. Acea imagine nu-mi dispare nici azi. În sufletul meu de copil s-a instalat o mare tristeţe, o adevărată tragedie, era un zbucium imens de care nu ştiam până atunci. Într-o duminică, cum ne jucam pe toloacă, am auzit muzică de petrecere la familia Filipciuc. Eu şi o prietenă, vecină cu noi, ne-am desprins de grupul de copii şi ne-am apropiat de locul de unde se auzea muzică, veselie. Pe loc ne-a venit ideea de a-i pedepsi măcar stricându-le cheful pentru bătaia primită de fratele meu. Vecina a adus 2 ouă clocite de gâscă şi fără să ne mai gândim o dată, pe rând am aruncat cele 2 ouă prin geamul deschis, ouăle aterizând pe masa îmbelşugată. Am fugit pe drumul spre stânga. Precizez că locuinţa lui Filipciuc este (şi azi) aşezată pe un triunghi de teren, la capătul căruia este o răscruce de drumuri: la stânga – un drum ce duce la Măriţeia Mare, cu bifurcaţia spre Chilibaucina; la dreapta este drumul ce duce la Zaracovăţ cu bifurcaţia spre Pidhora. Noi am luat-o la fugă pe drumul de la stânga, fiind „bătătorit” de noi şi către şcoală. Am fugit cât ne ţineau puterile, fiind speriate la auzul zdrăngănitului de arme. Tot atunci spaima ne-a trezit la realitate: „curajul, îndrăzneala” ne vor costa viaţa! Şi nemaiputând răsufla, pe loc am luat hotărârea să ne facem „pasive, liniştite, nevinovate” şi să ne întoarcem agale către casă. Nemţii, după ce au alergat pe drumul de la dreapta, au început căutările pe drumul de la stânga. Numai că nu le-a venit în gând că două copile prăpădite ar fi avut curajul pentru un astfel de gest. Am ajuns acasă când era destul de întuneric şi de târziu. Când mama m-a întrebat ce e cu mine că sunt albă ca varul, am răspuns că ne-am jucat „de-a lupta cu duşmanii” şi am obosit. Singurul care a ştiut de ispravă era fratele meu cel bătut fără vină. De rănile la ambele picioare provocate de cartuşe găsite într-o scorbură de copac putred şi lovite cu piatra să văd ce e înăuntru nu voi vorbi prea mult. Acasă am spus că rănile sunt din cauza sârmelor ghimpate de care m-am împiedicat aducând gâştele acasă de pe toloacă. Mama era tare bucuroasă că are aşa o „gospodină grijulie” şi n-a mai cercetat rănile, ci le-a oblojit pentru a le vindeca mai repede. Eu eram bucuroasă că nu am fost mutilată pe viaţă cum a păţit verişorul meu, Silvestru, care tot din cauza cartuşelor găsite şi „activate” a rămas fără un ochi şi alte defecte.

Şi astăzi, la vederea motocicliştilor echipaţi (asemenea nemţilor în timpul războiului) mă cuprinde un sentiment ciudat care nu poate fi explicat.

I-am povestit dnei Procopiuc Ludmila cele de mai sus, relatate drept răspuns că „eu n-am cunoscut ororile războiului”. În ochii ei până atunci senini au apărut lacrimi amare. Probabil din cauza celor relatate, dar şi din cauza faptului că unul din cei 5 copii ai ei a fost mobilizat datorită conflictului cu Rusia. O altă doamnă, Corjenenschi Galina, trăieşte cu spaima să nu fie luaţi cei doi feciori în acest conflict. Emoţii, frică există în fiecare persoană din Ucraina. O familie din Lugansk venită la Berhomet la rude, după distrugerea a tot ce au agonisit într-o viaţă de om, spre a cere găzduire, povestind ce s-a petrecut şi ce se petrece acolo, i-a îngrozit pe toţi berho-metenii. Ei se întreabă încotro s-o apuce în caz de nevoie?!! Cunoştinţele noastre au în orice moment adăpost la noi. Cât stau ele în România întreabă cu emoţii ce veşti am mai aflat despre evoluţia evenimentelor în ţara lor?! Când i-am spus că întâlnirea de la Minsk a avut rezultate pozitive, ele au răsuflat uşurate.

Toţi, atât noi, românii, cât şi ei, ucrainenii, sperăm că raţiunea va învinge şi atunci şi Ucraina va învinge!!!

(ARTEMIZIA GHEORGHI, Brodina)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: