„Nemţoaica”

Ne pricopsiserăm prin repartiţie guvernamentală cu o altă profesoară de germană, întărind tinereţea colectivului. Pe 1 septembrie nu sosise încă. Ne-am gândit că vine de departe, tocmai de la Prejmer-Braşov, grea despărţirea de părinţi, de prieteni… Nici pe 15 septembrie, nici pe 20 şi nici pe 28 nu şi-a făcut apariţia. Emoţiile noastre se amplificau, iar Inspectoratul Şcolar ne-a anunţat să avem răbdare, că mai are ceva probleme de rezolvat. Noroc că începuse practica agricolă, altă pacoste pe capul elevilor. Pe 27 septembrie vremea începuse să se zburlească binişor şi atunci am intrat la clasă, bineînţeles rămânând pe poziţie ca militarul pe front, un simplu telefon de “sus” şi reveneam la “barabuliadă”, pe timp nelimitat.

Pe 30 septembrie, surpriză cu totul deosebită. Apăruse Hedi! O tinerică urâţică, dar plăcută în felul ei: plete lungi, pistruiată, dantură vizibilă în exterior, îmbrăcată sumar, cu o privire puţin speriată şi cu un pronunţat accent ardelenesc. Am invitat-o în birou urându-i „Bun venit!” şi să fie într-un ceas bun. Începuse să mă studieze, trecând uşor de la o stare la alta. La apariţia secretarei cu două cafele a făcut ochii mari, a inspirat adânc şi m-a întrebat dacă poate fuma. Iute a scos din poşetă un pachet de ţigări, cum nu mai văzusem până atunci. După ce a extras tacticos una, rulând-o uşor între degete, cu un zâmbet aproape convingător mi-a întins pachetul. I-am mulţumit glumind că nu îmbrăţişez acest “sport”. Dezvelindu-şi bine dantura cabalină şi trăgând adânc câteva fumuri a început să râdă şi să-mi spună satisfăcută că ea cochetează cu această “ramură sportivă” de pe la începutul clasei a VI-a.

– Vechime apreciabilă! completez eu.

– Aşadar, interveni ea puţin speriată, nu se fumează în şcoală? Ce mă fac?

– Ba da, ba da! am încurajat-o repede. Suntem oameni, nu? La prima pauză veţi cunoaşte câţiva împătimiţi, gata să vă primească în cercul lor.

Îşi găsise gazdă în Suceava, avea abonament de călătorie şi totul părea a decurge normal. Îmi luasem, cum se spune, încă o grijă de pe cap. Am sunat-o pe doamna inspector de sector, Oresta Boerescu, pentru a-i anunţa vestea cea mare.

– S-a prezentat „nemţoaica” la şcoală? Nu glumeşti?… Aha! Mare minune! Bine, bine! Am auzit că-i zurlie rău… Nici de data aceasta n-ai avut noroc cu “limbile”, glumi ea, scăpând şi câteva râsete în cascadă. Cea de engleză, de anul trecut, şi-a pus repede coada între picioare şi… dusă a fost. Parcă la Botoşani, nu? La drăguţ! Asta-i ca o nălucă… Cine să le mai înţeleagă?

– Ce să fac? am oftat uşurel. Sper că se vor aşeza lucrurile, aşa se mai întâmplă la început de an şcolar.

– Te rog să ai grijă de ea, poate nu o va mai apuca degrabă gândul voiajului. Nesimţită, bre, sărăcia!… Cred că-i filează vreo lampă sau nu are noţiunea timpului. Cine ştie? Parcă a dat strechea în ele…

După câteva zile am reluat practica agricolă, mutându-ne de-a binelea în câmp. Hedi era tot mai abătută, privea undeva, în gol, şi vorbea tot mai des cu ţigările. Deodată a spus răspicat că ea pleacă, nu mai rămâne nici măcar o zi în plus, simte că aici înnebuneşte. Tânjea amarnic după vuietul mării, gândeam eu: pescăruşi, briză, baruri, valuri, anturaj… E greu la practică.

Neavând încotro, am însoţit-o la Inspectoratul Şcolar. Hedi intrase cu curaj la atac. Iritat de atitudinea „nemţoaicei”, vulcanic şi băşcălios, generalul a întrebat-o ironic dacă a semnat cumva vreo repartiţie pe care era consemnată data prezentării la post.

– Ei, asta-i bună! Cum să nu, se repezi ea cu răspunsul: 1 septembrie!

– Şi atunci, până pe 30 de ce nu aţi venit?

– Păi cum să vin? Mare păcat că s-a stricat vremea pe Litoral, altfel îmi continuam ghidajul. Doamne, ce zile au fost, dar ce seri! Acolo vreau să revin. Vă rog să-mi daţi negaţie! Nu-mi place aici, ştiu că se poate, au mai primit-o şi alţii, eu de ce să fac excepţie?

Încruntată bine şi roşie ca racul, inspectoarea Boerescu a luat-o puţin în focuri.

– Văd că stăpâniţi bine legislaţia şcolară! De ce nu o respectaţi? Nu vă plac elevii? Nu aţi efectuat practică pedagogică? Ce poate fi mai frumos decât să-i înveţi pe copii o limbă străină, să încerci să cobori în lumea lor minunată?

– Eu sunt o fire mai pragmatică, am trecut de faza poveştilor, a ripostat Hedi, şi nu renunţ la ceea ce am spus. S-a ridicat uşurel de pe scaun, şi-a scuturat palmele şi s-a îndreptat spre uşă salutând.

Am invitat-o la noi acasă, am servit masa, am vorbit despre diverse lucruri, încurajând-o. I-am spus că avem un profesor de muzică şarmant şi că va veni de luni la şcoală, fiind la nişte cursuri la Iaşi. I-a surâs vestea şi nu a mai pomenit deloc de negaţie.

Întrebând-o după vreo două săptămâni ce impresie şi-a făcut despre Dorel, deşi începuse asaltul asupra lui şi tinerica de biologie, o scumpete, Hedi mi-a răspuns oftând:

– E un dulce! Dacă ar şti ce îl aşteaptă… Scumpul de el!

Mi-amintesc că într-una din zile am auzit gălăgie la o clasă, după ce se sunase de un sfert de oră. În cancelarie, nimeni. Deodată aud ceva foşnind după sobă. Hedi fuma nepăsătoare şi începuse să fredoneze ceva în limba ei.

– Domnişoară, aţi auzit soneria? am întrebat-o puţin iritat.

– Cum să nu! Doar nu sunt surdă, asta mi-ar mai lipsi…

– Şi? …

– Pentru umplutura aia îmi ajung treizeci şi cinci de minute, mormăi ea. Cu ţigara ce să fac? Nu pot să o sting, mai am puţin şi termin.

– Ce umplutură, despre ce e vorba? am insistat curios.

– Păi… am româna. Ce vreţi? Scrie şi în orar…

– Frumos v-aţi exprimat. Aşa etichetaţi primul obiect din catalog? Nu trăiţi în România? Vă rog să vă revizuiţi sentimentele şi totodată atitudinea faţă de şcoală.

Pentru că îi mai trebuiau patru ore în completarea catedrei, îi dădusem o clasă la Limba română, studiase în facultate, recunoscuse şi ea. Am întrebat-o dacă a reuşit să intre în ritm cu ceilalţi colegi, dacă s-a acomodat, dacă atmosfera de aici îi este prielnică.

A început să zâmbească şi, îndreptându-se spre mine, m-a întrebat direct:

– Nu vreţi să vă învăţ să fumaţi? Nici nu bănuiţi ce bine e! Ce fel de bărbat sunteţi? Daţi-o-ncolo de treabă! Poftiţi o ţigară! Vreau să văd cum vă stă cu ea în gură.

Am luat catalogul şi i l-am înmânat, apoi m-am retras în direcţiune, hotărât să nu tolerez abateri de la programul şcolii. După vreo două minute se auzeau pe hol paşii rari ai lui Hedi. Purta pantofi cu toc cui. Parcă mai mult se apropiau decât se depărtau. Nu-i era ei de şcoală, gândurile o abăteau în altă parte. Peste câteva zile, un telefon de la inspectoarea Boerescu, nerăbdătoare să afle veşti. I-am răspuns că ar fi pe calea cea bună braşoveanca, doar cu mici excepţii. A început să-i înveţe pe elevi şi cântece în germană…

– Auzi, bre, suna în receptor vocea veselă a inspectoarei. Fii atent! Cine ştie ce cântece fasciste îi învaţă… E în stare de orice.

– Fasciste, nefasciste, bine că lucrează ceva la clasă. Să fie sănătoasă şi să rămână locului, i-am răspuns mulţumit.

La reluarea cursurilor, în ianuarie, Hedi nu a mai apărut. Niciun semn de viaţă, parcă o înghiţise pământul. Iar bătaie de cap. Cu greu am reuşit să iau legătura cu părinţii ei, nişte unguri binevoitori, care au încercat să o convingă să revină, însă ea s-a angajat ca educatoare suplinitoare la un cămin de copii în Braşov. Abia pe la sfârşitul lui aprilie i-am auzit iar glasul. Ziua mai mult dormea, se amuza în telefon, iar noaptea, pasăre prin oraş. Mi-a promis că peste trei luni va sosi la Suceava.

De data aceasta s-a ţinut de cuvânt. În prima jumătate a lunii iulie, într-o sâmbătă seara, m-a sunat, cerându-mi să ghicesc de unde.

– Evident, Braşov! i-am răspuns bucuros.

– De la Hotel Bucovina, her director, camera 62! Sunt cu un aviator, ultima mea achiziţie! Ne-am aventurat într-un circuit. Tipul e foc de frumos şi bun… rostise rar şi apăsat. Timpul trebuie preţuit clipă de clipă şi… nu oricum. Mâine seară zburăm spre Litoral, abia aştept, acolo e o parte din inima mea, oftă ea adânc. Mi-a promis că îmi va înălţa o căsuţă numai din flori, sub formă de inimă, de unde să privesc pescăruşii mângâind valurile în zbor. E romantic, nu?

– Dar dacă aviatorul va zbura cu… altcineva? am încercat să o necăjesc puţin.

– Ar fi greşeala vieţii lui! râse abia stăpânindu-se. I-am spus că mai întâi îi scot un ochi, apoi mai văd eu.

– De Dorel… nu ţi-e dor?

– O, ho, ho, mult de tot! Şi de dumneavoastră! Sunteţi deosebiţi amândoi. Ce mai faceţi? Tot aşa cuminte? Nici măcar câte un fum, două, ca şcolarii cei răi prin pauze, pe ascuns, nu trageţi? Grav! se tot amuza în telefon Hedi.

Între timp obţinuse negaţia, iar germana noastră dispăruse din orar. Păcat…

EMIL SIMION