Condiţiile în care s-a pregătit şi înfăptuit actul istoric al unirii celei dintâi provincii româneşti, Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu statul român au fost extrem de complexe, zbuciumate, vitrege, neaşteptate prin marile dificultăţi şi adversităţi cu care se confrunta atât vechiul regat al României, pe care – după intrarea trupelor germane, otomane şi bulgare în capitala ţării şi acapararea a circa 70 la sută din teritoriul ei – cei mai mulţi dintre oamenii politici români rămaşi la Bucureşti, sub ocupanţi, ca şi reprezentanţii acestora îl vedeau nu numai înfrânt, dar aproape şi desfiinţat ca stat, cât şi situaţia din Imperiul rus, marele nostru „aliat”, unde criza şi haosul se adânceau şi se manifestau încă de la sfârşitul anului 1916, iar în continuare se acutizau chiar şi după semnarea păcii de la Brest-Litovsk, la 3 martie 1918, când între 1917-1923 se declanşa şi desfăşura acel teribil de cumplit război civil, fratricid, poate cel mai mare din istoria tuturor imperiilor lumii, care, în final, înregistra un nemaipomenit bilanţ de jertfe umane, apreciat de istoricii ruşi şi sovietici, iar în 2014 şi de istoricul canadian David R. Marples, la 15-23 milioane de victime, adică o dată şi jumătate sau de peste două ori mai mari de-cât s-au înregistrat în întreaga conflagraţie mondială.
În acelaşi timp, unirea basarabenilor s-a pregătit şi înfăptuit în contextul în care, în paralel cu evenimentele dramatice din vechiul regat şi cu războiul civil din imperiul rus, teritoriului dintre Prut şi Nistru i se hărăzise un rol cu totul special, atât prin poziţia şi însemnătatea sa strategico-militară deosebită, cât mai ales fiindcă aici se construiseră numeroase depozite de arme, muniţii şi alimente pentru aprovizionarea trupelor româneşti şi ruseşti de pe frontul din Moldova, iar păstrarea controlului asupra acestor depozite avea o însemnătate vitală şi pentru ruşi, şi pentru români.
Aşadar, în vreme ce, la 3 aprilie 1917, la Chişinău se înfiinţa Partidul Naţional Moldovenesc, care peste 6 zile îşi publica şi difuza acel program politic din zece revendicări esenţiale, care vor forma axul principal în jurul căruia se va concentra şi completa întreaga armătură a luptei basarabenilor, vechiul regat traversa momente critice, variate, grele, neprevăzute. În ianuarie 1917 se producea actul de trădare militară al colonelului Alexandru Sturdza, comandantul Diviziei 8 Infanterie din Armata a II-a. Acesta trecea de partea inamicului. Era ginerele lui P.P. Carp şi fiul lui D.A. Sturdza, fost şef al liberalilor şi fost prim-ministru înainte de război. El ducea şi răspândea manifeste semnate de tatăl său, prin care cerea ostaşilor să se predea ocupanţilor şi, împreună cu prizonierii români din zona ocupată, să-i izgonească pe ruşii aflaţi pe frontul din Moldova – al căror număr formal era de aproape un milion, dar eficienţa lor militară se reducea mereu din cauza bolşevizării trupelor şi refuzului de-a mai lupta, fiindcă însăşi nemţii le azvârleau din avioane manifeste şi îi îndemnau pe soldaţii mujici necăjiţi să-şi împuşte comandanţii (care erau în majoritate fii de nobili) şi să plece cu arme cu tot acasă, fiindcă Lenin le va da pământ. Ostaşii ruşi se transformau în bande care atacau şi prădau tot ce găseau în cale, iar guvernul de la Iaşi se va vedea obligat să decidă dezarmarea şi alungarea lor peste graniţă. Regina Maria consemna în acele zile în jurnalul ei că regele „era aproape doborât” de ceea ce se petrecea sub ochii săi. În acelaşi timp, comandantul trupelor de ocupaţie lansa la ordinea zilei problema detronării regelui ca „trădător” al familiei de Hohenzollern. Preoţii din teritoriile ocupate erau îndemnaţi public să nu-l mai pomenească la slujbe pe Ferdinand ca suveran al ţării, fiindcă „regatul României nu mai există”. Oamenii politici români rămaşi în Bucureşti, sub trupele de ocupaţie, discutau public şi căutau soluţii pentru schimbarea regelui. P.P. Carp, de pildă, cerea înlocuirea lui cu un alt membru al aceleiaşi familii, bunăoară cu Friedrich Wilhelm. Generalul Ludendorff avansa propunerea ca pe tronul României să fie adus şi instalat prinţul Kiril al Bulgariei, fiindcă în viitor, ambele state, şi Bulgaria, şi România, urmau să joace un mare rol în direcţia intereselor germane. Constantin Stere, fruntaşul patrioţilor basarabeni – aflat la Bucureşti – vizita, în luna martie 1917, atât Viena, cât şi Berlinul, spre a convinge capetele încoronate ale celor două state să refacă acel „bloc Mitteleuropa”, în care, alături de Austria şi Germania, să intre şi România cu Basarabia, spre a deveni o stavilă reală în calea expansionismului rus.
Faptul cel mai grav era însă acela că fruntaşii bolşevici din rândurile trupelor ruse de la Iaşi au plănuit şi pus la cale un complot în primăvara aceluiaşi an, 1917, care, dacă n-ar fi fost descoperit, prevenit şi anihilat la timp, ar fi însemnat arestarea şi transferarea întregii familii regale româneşti în Rusia, spre a li se aplica membrilor acesteia aceeaşi pedeapsă hărăzită şi dinastiei ţariste şi, ca urmare, şi România trebuia să devină „republică a sovietelor”. La propunerea lui Nicolae Iorga s-a organizat şi o întâlnire – prin intermediul liderului socialist Alexandru Dobrogeanu-Gherea – între un grup de deputaţi români, în frunte cu dr. N. Lupu, pe de o parte, şi Consiliul bolşevic al armatei ruse din Iaşi, pe de altă parte, făcându-se încercarea de a-i convinge pe fanaticii bolşevici ruşi să se preocupe numai de „soarta patriei lor” şi asigurându-i că „noi, românii, vom şti să facem reformele noastre compatibile cu interesele ţării”.
În acest context, în lunile martie, aprilie, mai, în preziua luptelor ce se vor angaja la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz pentru oprirea inamicului în drumul ce-l plănuia spre Iaşi, regele Ferdinand se deplasa pe linia frontului românesc şi discuta cu soldaţii, în majoritatea lor ţărani, promiţându-le solemn „legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele”, „vot obştesc”, precum şi „parte activă la alcătuirea unei Românii noi şi mari” (textul proclamaţiei regale fusese redactat de Iorga şi acceptat de Ferdinand).
În acelaşi an, considerând că vechiul regat era ca şi desfiinţat, împăratul Austriei, Carol I de Habsburg, şi Wilhelm al II-lea al Germaniei au vizitat teritoriul ocupat al ţării noastre. Împăratul german, de pildă, s-a deplasat la Curtea de Argeş, unde a aşezat o jerbă de flori pe mormântul lui Carol I, apoi s-a dus la Castelul Peleş de la Sinaia şi, în sfârşit, a inspectat şi linia unde se găsea grosul trupelor germane, la Costeşti, aproape de Mărăşeşti…
Tăvălugul schimbărilor care agravau drama ţării nu se oprea însă aici. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul D.G. Scerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul român, le scria din Iaşi lui Mackensen şi arhiducelui Iosif să înceapă „tratativele pentru încheierea armistiţiului cu trupele române şi ruse de pe frontul Moldovei”, ceea ce se şi săvârşea peste 6 zile la Focşani. Ca urmare, Mackensen îi cerea prim-ministrului român Ion I.C. Brătianu să-şi clarifice poziţia în termen de 4 zile. Într-adevăr, acesta demisiona la 26 ianuarie/8 februarie 1918. Şi peste 3 zile, noul guvern, condus de Al. Averescu, obţinea, de la mai vechea sa cunoştinţă de carieră şi redutabil duşman cu care se confruntase direct în lupta de la Mărăşeşti, un aviz favorabil de prelungire a armistiţiului. Averescu începea, totodată, primele contacte cu unele personalităţi politice româneşti, filogermane, rămase la Bucureşti, în vederea antrenării acestora la tratativele de pace. P.P. Carp condiţiona orice discuţie de înlăturarea regelui Ferdinand. Mackensen, ridicând şi el această primă condiţie pentru începerea discuţiilor tratatului de pace, Averescu îi solicita să-i înlesnească o audienţă la împăratul Wilhelm al II-lea spre a obţine păstrarea lui Ferdinand pe tronul României. Este meritul lui Averescu de-a fi acţionat în aşa fel şi de a fi obţinut, cu greutate, în final, păstrarea lui Ferdinand pe tronul ţării. În acelaşi timp, răspunzând unei solicitări a Sfatului Ţării, Averescu, în ianuarie 1918, a trimis armata în teritoriile dintre Prut şi Nistru, spre a asigura ordinea şi controlul asupra depozitelor de arme, muniţii şi alimente.
Un alt fapt istoric, care avea să aibă urmări grave în relaţiile României cu noua putere sovietică ce se instala în toamna anului 1917 la Petrograd, iar la 11 martie 1918 avea să se mute la Moscova, noua capitală a ţării, era faptul că, în noaptea de 8 spre 9 decembrie 1917, un grup de bolşevici pătrundea la Iaşi în locuinţa generalului Scerbacev şi-l obliga să-şi dea demisia din funcţia de comandant al trupelor ruse din Moldova. Generalul a fost salvat, spre a nu fi asasinat de bolşevici, de o echipă de soldaţi ucraineni, care au alertat poliţia română; bolşevicii au fost prinşi, înconjuraţi şi dezarmaţi şi, în dimineaţa aceleiaşi zile, guvernul român a decis să se treacă imediat la dezarmarea armatei ruse din Moldova şi aceasta să se înapoieze în Rusia. Acest gest al României, cât şi trimiterea unui corp de armată în Basarabia, care să ţină sub control depozitele de arme, muniţii şi alimente de pe malul Nistrului, l-au înfuriat pe Lenin. Acesta l-a arestat pe ambasadorul român C. Diamandi de la Petrograd şi a anunţat ruperea relaţiilor cu statul român şi sechestrarea tezaurului ţării, aflat la Moscova, anunţând că era confiscat de noua Putere Sovietică şi aceasta „îl va înapoia, ulterior, numai poporului muncitor român”.
Pentru definitivarea şi sem-narea Tratatului de pace cu Puterile Centrale, la 24 aprilie/ 7 mai 1918, regele l-a chemat la Iaşi de la Bucureşti, unde era, pe filogermanul Ale-xandru Marghiloman, să preia el, ca şef al conservatorilor şi omul cel mai agreat de germani, tratativele de pace; el s-a achitat de această sarcină ingrată – pe care savantul Iorga o aprecia „o operă tragică, dar patriotică” fiindcă salva „Coroana şi Moldova” unde mai era grupul românilor liberi.
Tratatul semnat nu era un act diplomatic normal, negociat de ambele părţi, ci un dictat impus unui stat ce era considerat „definitiv învins”. Sub raport teritorial, România pierdea: Dobrogea (urmând ca ţării să i se acorde un simplu drum comercial care să-i asigure o ieşire la mare în dreptul portului Constanţa), crestele Carpaţilor spre Austro-Ungaria – un teritoriu cu o suprafaţă de aproape 6.000 kmp (aproximativ cât nordul Bucovinei anexate acum de ucraineni), cuprinzând Parângul, Cozia, Negoiul, Caraimanul, Munţii Vrancei, Ceahlăul, Rarăul, 131 de comune şi sate (cu o populaţie totală de 724.957 de suflete); clauzele militare prevedeau: dezarmarea armatei române, expulzarea ofiţerilor străini, din ţările duşmane, păstrarea de către Germania a unor trupe şi a unei poliţii, spre asigurarea ordinii. Grave erau şi prevederile cu caracter economic: bogăţiile cerealiere, forestiere, petroliere puteau fi arendate de Germania pe termen de 90 de ani; Dunărea trecea sub control şi monopol german; două societăţi germane urmau să concentreze exploatarea şi comercializarea principalelor bogăţii ale ţării; până la terminarea războiului, România se mai obliga să faciliteze trecerea trupelor inamice pe teritoriul ei spre Rusia etc.
Cei mai mulţi istorici români – în frunte cu unul dintre cei mai buni cunoscători ai epocii, Ioan Scurtu – apreciază că prin acest tratat starea de război a fost înlocuită cu starea de ocupaţie. Însă dacă tratatul a fost, totuşi, de voie, de nevoie, ratificat de parlament, el n-a apucat să fie şi semnat de rege, spre a intra în vigoare. Partea bună a semnării a constat în faptul că s-a salvat distrugerea şi ocuparea integrală şi a restului ţării, partea de nord a Moldovei şi, ceea ce pare azi paradoxal, administraţia românească, liberă, se păstra la Iaşi, în pofida guvernului servil de la Bucureşti, condus de Marghiloman. La Iaşi a rămas de fapt şi de drept creierul şi sufletul sub care s-a dirijat, ajutat şi realizat unirea celor trei provincii româneşti. Şi ceea ce, la prima vedere, pare mai greu de acceptat, este faptul că şi guvernul de la Bucureşti şi, implicit, Puterile Centrale au grăbit sau au dat un impuls procesului Marii Uniri. Iar modul cum s-a derulat pregătirea şi înfăptuirea unirii Basarabiei la statul român este un exemplu relativ uşor de demonstrat.
Comentarii