Dilemă: Nu că-aş face-o pe nebunul,
dar mă-ntreb (iertaţi-mi gestul):
când ştiu că iese doar unul,
după ce aleargă restul?
Paisprezece cetăţeni, care mai de care, au fost gata de plecare înspre Cotroceni. Ca valută pentru bursă, şi-au spus vorbe grele. Unul s-a-necat cu ele şi-a ieşit din cursă. Treişpe-a fost cu ghinion, căci un gură-mare calcă strâmb şi – prin urmare – iese din pluton. Doişpe e cam peste mână, cică-s de duzină, de-aia fu ca să rămână unşpe, gaşcă plină. Cu proiecte cam zevzece, darnic risipite, o săracă în ispite a lăsat doar zece. Pe-ăla ce-ntrebat ce-ar face se făcea că plouă, lumea l-a lăsat în pace. Şi-au rămas doar nouă. Cel cu brumă de procente din discurs răscopt a impus măsuri urgente: am optat pe opt. Unul rău, pornit pe fapte cutremurătoare, ne-a înspăimântat prea tare: iată-ne cu şapte. Ridicându-se probleme oarecum spinoase (dosărele, gafe, scheme), ne-am trezit cu şase care-au zis (la fel, ca-n cor) „Fac, promit, declar”, cu ecouri în popor: cinci ar fi mai clar.
Nu-s păgân, nici idolatru, însă – cum spuneam – vreau programe! De-aia ne-am rezumat la patru. Aia-i rea, ăla-i căpos, ăilalţi spun minciuni, dacă-s mulţi n-ai ce să-aduni, trei sunt cu folos. Trei? Ca iezii! Însă lupul, fără drept de vot, a redus cu poftă grupul şi s-a lins pe bot. Doar cu doi poţi să te-aduni, pentru că – susţin! – chiar când ambii nu-s prea buni, unu-i mai puţin.
Aşadar, cu buletinul, cu răbdarea şi tutunu’, ne-am pecetluit destinul pe cinci ani, numai cu unu’.
Refren: Unul dintre cetăţeni, care s-a calificat, o să stea la Cotroceni ferm convins că-i unicat.
Comentarii