Oameni si carti

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (V)

La un veac de la marea conflagraţie mondială se cuvine să reflectăm şi să medităm asupra câtorva dintre preocupările şi realizările oamenilor politici din cele două decenii de pace, 1919-1939, pentru integrarea noilor provincii la vechiul regat şi pentru păstrarea lor la România Mare, spre a înţelege mai bine ce greşeli interne şi ce forţe externe indubitabile şi exonerabile s-au interferat, au acţionat şi dărâmat parţial acest atât de râvnit, atât de cu multe şi grele sacrificii realizat şi atât de mult aşteptat ideal.

Să radiografiem, aşadar, să analizăm şi să evaluăm cum s-a prezentat şi cum a evoluat demografia României Mari în cele două decenii de pace. Când românii majoritari din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat s-au revăzut prima oară stăpâni la ei acasă, în acest areal extrem de unitar, dar şi divers, echilibrat, complementar şi ideal, dintre Dunăre, Marea Neagră, Nistru şi Tisa, oamenii din generaţia de la 1918 veneau laolaltă de sub patru stăpâniri diverse – românească, rusă, austro-ungară şi maghiară. Aveau mentalităţi, orientări, cunoştinţe, credinţe, situaţii materiale, apropiate sau mai mult şi mai uşor diferenţiate. Aşa, de pildă, din cei 14.670 milioane de locuitori în 1919, ponderea ştiutorilor de carte era: 15,6% în Basarabia, 46,1% în Bucovina, 43% în Transilvania şi Banat, 39,1% în vechiul regat. Sub raportul credinţei, în acelaşi an existau: 72,6% ortodocşi, 7,9% uniaţi sau greco-romano-catolici, 6,8% romano-catolici, 3,9% calvini, 4,2% mozaici, 4,1% luterani, 1,2% mahomedani sau islamici, 0,4% baptişti etc. Dintre ortodocşi, basarabenii aduceau cel mai mare număr de stilişti, ortodocşi pe stil vechi. Din Bucovina, cu 13-14 minorităţi veneau 10 confesiuni religioase. Oamenii aceştia trebuiau apropiaţi, modelaţi, organizaţi unitar, puşi într-o situaţie de egalitate juridică, printr-un climat de înţelegere, cu un ansamblu de drepturi şi obligaţii conştiente, acceptate, de relativă egalitate juridică pe cât posibil, sub un regim politic sub care să se simtă înţeleşi, ocrotiţi, uniţi într-o posibilă familie bazată pe stimă, iubire, convieţuire, ajutorare reciprocă.

Stăpânirile străine, cea rusă din Basarabia, cea austriacă din Bucovina şi cea maghiară din Transilvania şi Banat se sprijiniseră mult, timp de câteva generaţii, pe anumite grupuri minoritare, conaţionale, care dobândiseră o anume situaţie materială şi culturală privilegiată faţă de românii majoritari. Manualele şcolare din trecut sau de astăzi ocolesc, ignoră, nu prea pomenesc despre astfel de realităţi istorice. Analizând statisticile vremii, oficiale, Iuliu Maniu, într-un studiu publicat la scurt timp după ce s-a realizat Marea Unire, relatează, bunăoară, că: „în Transilvania, românii, deşi majoritari, locuiau în proporţie de 95% la sate şi doar într-un procent de 5% la oraşe; maghiarii, saşii, secuii, şvabii şi evreii transilvăneni şi bănăţeni trăiau în majoritate covârşitoare la oraşe; în 1920, din 40 de oraşe ardelene, românii formau majoritatea simplă doar în 11 oraşe – şi nu în cele mai mari şi mai importante – în vreme ce maghiarii erau majoritari în 22 de oraşe, saşii şi secuii în 6, iar evreii într-un oraş. Studii şi cărţi recente, precum cele ale istoricului Constantin Ungureanu relevă că în 1919 Bucovina venea cu oraşe în care populaţia avea o pondere de numai 12,7% români, iar în târguri numărul acestora era de numai 3,3%.

Majoritari în ansamblu, românii erau în inferioritate culturală şi mai ales materială. Astfel, maghiarii din Transilvania, de pildă, dispuneau în 1920 de 14.014 şcoli primare, în vreme ce românii, deşi majoritari în ansamblul populaţiei aceluiaşi teritoriu, aveau mai puţin de 3.000 de şcoli primare. Dintre absolvenţii a 8 clase, 84,5% erau maghiari şi doar 4% români; în învăţământul secundar, liceal şi superior situaţia era şi mai vitregă pentru români. Faptul acesta se reflecta şi în situaţia materială a minoritarilor, în comparaţie cu cea a românilor. Burghezia maghiară, de pildă, stăpânea la data trecerii la statul român peste 2.000 de întreprinderi industriale, burghezia românească, în formare şi redusă numericeşte – deşi românii erau în ansamblul populaţiei majoritari –, era proprietară la doar 371 de întreprinderi, în general mici şi mijlocii. Maghiarii dispuneau de 17 cotidiene principale, românii de numai 3. Din totalul de 61.014 lucrători ocupaţi în meşteşuguri şi industrie, doar 15.207 erau români, adică de circa patru ori mai puţini numericeşte, deşi ei erau majoritari. Tot astfel, în domeniul comerţului: din totalul de peste 21.000 de lucrători în acest sector numărul românilor era de 7 ori mai redus, adică sub 3.000. Situaţia nu era mai favorabilă românilor nici într-o altă provincie, Bucovina. Ilie E. Toroţiu, care şi-a scris şi publicat lucrările sale referitoare la structura socială din Bucovina în ajunul Primului Război Mondial, pe baza statisticilor oficiale întocmite sub austrieci – şi ne referim la „Românii şi clasa intelectuală din Bucovina” (1911) şi „Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina” (1916) – face constatarea că, din 9.322 de meseriaşi şi lucrători în industria puţină pe care o avea acest teritoriu în 1910, doar 737 erau români, restul alogeni – evrei, germani, polonezi, armeni etc.; din 5.076 patroni de ateliere şi stabilimente industriale şi de comerţ, doar 249 erau patroni români, şi aceştia nu la cele mai importante. Din 31 de farmacişti existenţi în Bucovina în 1910, unul singur era român.

Istoricul Ion Nistor, în 1934, răspunzând unei interpelări publice ridicate de Nicolae Iorga, cu privire la raportul dintre minoritari şi majoritari în privinţa situaţiei materiale, declara în Senatul României, în calitatea sa de senator de drept şi ministru secretar de stat răspunzător tocmai de Departamentul minorităţilor, în guvernul liberal condus de Gh. Tătărăscu: „în 1918, în cele mai multe oraşe din noile provincii unite cu regatul României (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, n.n.), numărul românilor aflaţi în slujbe şi servicii nu ajungea la 1 la sută. Însă – adaugă vorbitorul – la nivelul anului 1934, în unele oraşe numărul românilor care lucrează în domeniul meşteşugurilor, industriei şi comerţului s-a ridicat la 40 la sută, „ceea ce, conchidea el, înseamnă că totuşi s-a făcut ceva” şi „multe se mai pot face încă”.

Un prim aspect esenţial, crucial în tot ce avea să urmeze, a fost acela că în anii 1917-1918, într-o fază neprevăzută, la sfârşit de război şi în ajun de pace – când în teritoriile marelui aliat de la Răsărit a izbucnit revoluţia din februarie-martie şi apoi criza din Rusia s-a adâncit, bolşevicii din Petrograd au dat lovitura de stat şi mujicii de pe front încetau să mai lupte, îşi împuşcau comandanţii, care erau în cvasitotalitate ofiţeri nobili şi plecau acasă, unde Lenin le promitea „pământ, pace şi pâine” –, la noi armata, guvernul, regele, refugiaţi şi concentraţi la Iaşi şi-au păstrat încrederea în ei înşişi; au împrospătat, sporit şi revigorat rândurile oştirii cu voluntari veniţi din toate provinciile surori, au reorganizat eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, păstrând, astfel, existenţa statală şi rămânând neclintiţi în urmărirea cu îndărătnicie, consecvenţă şi vrednicie a idealului cu care au pornit şi mobilizat toată românimea în acest război. Nicio părticică a armatei române nu s-a molipsit – ca în Ungaria sau alte părţi ale frontului de răsărit, în Polonia sau în Finlanda sau Ţările Baltice – de acel „microb” al revoluţiei sovietelor de ţărani şi lucrători. Iar când românii moldoveni dintre Prut şi Nistru şi-au înfiinţat organisme democratice şi la 27 martie 1918 şi-au proclamat Unirea cu ţara, primii care au protestat şi contestat într-un mod neaşteptat legitimitatea acestui act au fost conducătorii Ucrainei proaspăt înfiinţate, în vecinătate, care la tratativele de la Brest-Litovsk discutau cu austriecii să anexeze nordul Bucovinei, lucru despre care se ştie şi s-a scris. Dar, fapt cu mult mai bizar, ei revendicaseră pentru noul lor stat şi Basarabia. La 12 aprilie 1918 au trimis un prim protest din partea Radei de la Kiev, cum că ei nu recunosc „hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău de a se uni cu România” fiindcă odinioară, în secolele XII-XIII toată Moldova până la Carpaţi, împreună cu acest teritoriu, ar fi „aparţinut de cnezatul de Haliciu”. Guvernul Marghiloman (deşi conservator, dar adept şi el al Unirii) a replicat vehement, printr-o notă, că „teritoriul dintre Prut şi Nistru are un netăgăduit caracter românesc, fiind populat cu locuitori care în majoritate sunt vorbitori de limbă română”. La scurtă vreme, la 5 mai 1918, a urmat un nou protest al guvernului Ucrainei, somând guvernul român de la Iaşi să cedeze „imediat, teritoriul dintre Prut şi Nistru”. Guvernul Marghiloman a trimis un nou răspuns detaliat şi bine documentat în care relata că în vreme ce cnezatul de Haliciu a dispărut din veacul al XIV-lea, teritoriul dintre Prut şi Nistru ar fi fost populat cu români de când s-a format statul românesc de la răsărit de Carpaţi şi până la 1812 – ca dovadă indubitabilă, când ruşii au efectuat, în 1817, primul recensământ, au găsit aici nu ucraineni, ci 86 la sută români. Disputele teritoriale pentru jumătatea de răsărit a Moldovei, pentru zona dintre Prut şi Nistru au început, aşadar, în 1918 cu nou înfiinţata Ucraină şi nu cu Rusia lui Lenin. A fost atunci un noroc pentru noi că pretinsa Ucraină a sucombat şi teritoriile ei au fost ocupate de Armata Roşie; dar după ce fostul imperiu s-a ridicat şi consolidat sub forma URSS, pofta de a recâştiga tot ce ţarismul a stăpânit cândva i-a revenit lui Stalin şi, când aliaţii României nu-i mai puteau garanta integritatea recunoscută la Versailles, prin târgul dintre Hitler şi Stalin din august 1939, s-a redeschis public şi efectuat oficial noul rapt teritorial, unde trupele sovietice, când au intrat în iulie 1940, au lansat din avioane manifeste în limba ucraineană, fiindcă aceşti fraţi mai mici ai ruşilor le-au spus că acesta este teritoriu „ucrainean”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: