„De treci codri de aramă” printre ape zdrumicate,
Peste dealuri în repaus, peste tăinuite sate,
La Mălini ajungi deodată, cu nescrisă bucurie,
Fruntea să ţi-o pleci acolo pe o piatră, care-i… vie.
Stai de vorbă cu poetul despre una, despre alta,
Zboară timpul, el tot tânăr, potrivit acum cu dalta.
După tata nu mai merge la vânat de căprioare,
Nu-i e foame, nu-i e sete şi nimica nu-l mai doare…
L-a durut odată straşnic, dar de-atunci e multă vreme,
Multă apă-a curs pe Suha, care parcă-ntruna geme,
Că poetul nu mai vine, ca să treacă spre pădure,
Frânt a fost fără de veste, precum bradul de secure!…
„L-am zdrobit! L-am rupt în două!” au strigat în cor gealaţii,
Pigmei, mâinile frecându-şi, – putregaiul astei naţii –
Orbi, descreieraţii, cu steluţe seci pe frunte,
Au aprins o stea eternă peste Suha, peste munte,
Şi de-atunci trimite Cerul şoapta lui într-o odaie
Numele cel scump Sucevei – Labiş Nicolae!
IOAN ŢICALO
N. red.: Ivit pe lume la 2 decembrie 1935, la Poiana Mărului, comuna Mălini, poetul Nicolae Labiş s-a stins din viaţă la 22 decembrie 1956, la Spitalul de Urgenţă Bucureşti, după ce în noaptea de 9-10 decembrie fusese victima unui accident de tramvai, care astăzi se consideră a fi fost astfel regizat încât poetul să fie redus la tăcere, să fie suprimat.
Comentarii