Romi de altădată

Este firesc ca atunci când apreciem prezentul să ne amintim și ceea ce era înainte de ’89. Nu mă voi referi acum decât la câteva familii de romi din comuna Dolhești care au dus o viață în lacrimi, sărăcie, amărăciune și dispreț din partea organelor de conducere, o parte dintre aceștia fiindu-mi altădată și vecini.

 

Ceea ce doresc să rețineți este că în toate satele din comuna Dolhești au trăit și trăiesc în armonie, înțelegere și pace familii de romi, oameni cuminți, harnici și doritori de bine și fericire. Catinca Mandache zisă Safta a fost vecina mea și trăia cu soțul Ion Mandache. El meșterea la cizmărie, cârpea papuci și bătea cuie de lemn în pingele. Locuia într-o casă veche, cu două camere și o tindă. În prima cameră avea o sobă, un pat și o masă. La ușă, pe un scaun, era o căldare cu apă, iar sub pat avea diferite scule pentru reparat papucii. Catinca, soția lui Mandache, era o femeie simpatică, înaltă, subțire și bună la suflet. Avea un glas plăcut și în fiecare seară de Anul Nou venea și ura. Oamenii Securității umblau ca furnicile. Reclamat de un coleg de școală, constipat mental în mediocritate și cuprins de epidemia urii, Securitatea a venit și la domiciliul meu, unde trăiam împreună cu părinții, și m-a căutat de… cutii de cartușe ascunse sub dușumea, mitraliere în sobă și telefoane cu străinii în cimitir. Mandache Ion și-a făcut avere după percheziție, nu a fost găsit nimic suspect după acea reclamație făcută din dușmănie ascunsă. Catinca a lucrat la fabrica de marmeladă Fălticeni, făcea naveta cu trenul. Când a coborât din tren i s-a tăiat piciorul și a murit, fiind înmormântată de Verginia Dominte. În felul acesta, vecinii Mandache Ion și Safta au dispărut. Ștefănoaia Ion zis Cavalo era un om simpatic, de statură potrivită, slab la trup și la față, cu zâmbetul permanent pe buzele vinete. Fața îi era brăzdată de riduri, ochii îi avea căprui, iar nasul acvilin și râdea cu poftă la vorbe de duh. A avut trei copii, din care unul, Ion, știa să cânte la acordeon. Locuia într-o casă închiriată de la Aniculăiesei zis Todirean. Cânta la vioară pe la casele oamenilor și căpăta câte ceva. Cântecul preferat era „Memereana”. Era un om simpatic, cu duh, nu se supăra de glumele răutăcioase și a rămas în amintirea consătenilor ca un om cuminte, vesel, glumeț, dar năcăjit, făcând haz de necaz. Bacan Gheorghe a locuit lângă cimitir. Avea o familie numeroasă, iar de meserie era fierar. Lucra mai mult la rece, pentru că nu avea cărbuni. Făcea potcoave și potocovea, avea clești, repara diferite obiecte. Avea o comportare exemplară, iar copiii lui lucrau cu ziua la diferite treburi gospodărești. Toamna, aceștia tăiau porumb, desfăcau, iar vara prășeau ogoarele la oameni. Era o familie năcăjită, dar cinstită, demnă. Copiii s-au împrăștiat în țară, iar Bacan Gheorghe a fost înmormântat în cimitirul care deocamdată îi poartă numele „La Bacan!”… Tinuța Mandache era o femeie frumoasă, dădea în cărți și prevestea întâmplări ce ar fi urmat să se producă în viața femeilor nemăritate și a bărbaților burlaci. De fapt se numea Irina și avea o fată Cocuța, care a fost muncitoare la Tipografia Suceava. Trăiau într-o căsuță lipită de casa lui Ion Mandache. Era mică de statură, avea un picior bolnav, „beteag”, infirm. Ghicea în cărți și bobi. Era puțin gheboasă. Camera în care locuia era foarte curată, cu busuioc și flori. În modestia ei, trăia din ceea ce îi aduceau cei care îi treceau pragul. A trăit cinstit și a lăsat o amintire curată. Era o bună mamă, o excelentă vecină, o femeie curată sufletește și foarte intelignetă. Astăzi lucrurile s-au schimbat în bine. Oamenii au făcut saltul de la rogojină la recamier, de la opaiț și lampă de șase focuri, la bec, de la vreascuri la aragaz, de la țolul „gândul mâței” la covorul persan, de la spălatul în covată la duș și cadă, la grup sanitar, de la cămăși de câlț la pijamale, de la haine din pănură la blugi, geacă, de la laviță la „dormeo” etc. S-au acordat ajutoare sociale, alocații pentru copii, subvenții pentru agricultură, facilități care vorbesc despre schimbarea vieții, de normalizare și modernizare. Pe locurile unde au stat romii amintiți s-au ridicat construcții noi, moderne. Puțini își mai amintesc de Mandache Ion, Mandache Safta, Bacan Gheorghe, Mandache Tinuța, care au dus o viață amară și care povesteau odiseea de la Bug, având norocul să scape cu viață și să vină în satul natal până la deces. Vremurile trec, oamenii se schimbă, doar amintirile mai rămân despre cei care au trăit și au pătimit odată. Oameni simpli, modești, năcăjiți, dar cu caracter și bun-simț, oameni talentați și sufletiști.