Patriarhul Lianu (III)

În libertate, Lianu nu și-a mai găsit postul de muzeograf și nici cămăruța din muzeu unde locuise și – o știam de la alții – o vreme s-a adăpostit la rude.

 

Au reușit însă imediat să intervină și să-l ajute cu cele trebuitoare cei doi fii ai săi, ambii stabiliți de mult în străinătate, unul dirijor, celălalt instrumentist. Un prieten care-i era apropiat m-a dus într-o zi să-l vizitez în apartamentul nou-nouț obținut în Suceava și aceasta e a patra și ultima „fotografie” cu poetul Teofil (Dumbrăveanu) Lianu din proprietatea mea. Confortul nou, dotările, chiar discreta eleganță a locuinței îi veneau cumva peste mână bătrânului poet antrenat cu sihăstria și sărăcia și mi-a dat de înțeles că nu se simte în largul său. De Rădăuți nu mai voia să știe și nici de cei de acolo. Deși clădirea străveche a muzeului, grădina îngrădită din jurul ei cu tufe de coacăze roșii și meri, trenul care-i trecea pe sub geam și, dincolo de gard, în partea opusă căii ferate, Mănăstirea Bogdana, stră-străveche și ea, se legau într-o imagine a memoriei imposibil de șters. Știam, mi se spusese, că trăiește retras, nu mai căuta societatea literatorilor, nu mai da niciun semn că scrie și ce anume. Era totuși un bărbat în putere, fără stigmatele vârstei înaintate. Se simțea după câteva propoziții, și asta m-a izbit, că nu simte nevoia intelectuală de a spune ceva și nici de a întreba, de a se arăta interesat de ce e nou. Blocajul de comunicare, cu toate că într-un regim de o civilitate absolută, era total, sufocant. Deși, în definitiv, ce așteptam să ne spună, care era subiectul pe care m-aș fi gândit să-l abordăm cu profit? O regăsise pe Nicolina, știam asta toți, deși la vizita noastră n-a apărut, și ea părea a fi unicul suflet tolerat natural în apropiere. (Ea l-a îngrijit devotată până la moarte.) Chestiuni de gospodărie n-avea, ca să apeleze la ajutorul nostru. Nici vreo problemă presantă cu care să nu se fi descurcat nu părea să aibă. N-avea, pe scurt, nevoie de nimeni și de nimic și asta sugerat de un zâmbet incolor ca o mască. Pentru că l-am descusut eu, forțând oarecum convențiile politeții, a mărturisit că se pregătește de retragerea la mănăstire. Ne-am dat în cele din urmă mâna, am ieșit, peste un timp am aflat că a murit fără a-și fi dus planul la capăt, nu știu din ce motive. Să notez totuși că, din puținele pagini scrise păstrate, reiese că se considerase mereu călugăr. Cu tot nimbul de secretoșenie al securității, în aparatul căreia erau și mulți prostovani, transpirase câte ceva și din dedesubturile „cazului Lianu”. Asta și pentru că România este o țară unde secretele sunt imposibile. Interesant e, de pildă, cum s-a aflat de existența caietului delictuos despre care apropiații, noi, scriitorii care-l vizitam, habar n-aveam și nici de ascunzătoarea unde-l ținea poetul, pentru că, la percheziție, securiștii au mers direct, teleghidat, fără să piardă timp cu scotocitul, la locul cu pricina, sub o scândură din dușumea. A fost, mă gândesc, și o demonstrație de atoateștiință, de joc de putere, de anulare a oricărei eventuale împotriviri, de superioritate totală, strivitoare. În succesivele reconstituiri ulterioare, updatate și comentate, apare turnătorul obligatoriu. Personajul – să-i spunem X – avea o stranie asemănare, chiar și fizică – l-am cunoscut bine – cu dostoievskianul Smerdeakov. Magazioner în Suceava, cu studii liceale neterminate, nevastă și copii, dar și cu multă solicitudine, chiar și atunci când nu era cazul, se mișca („frecventa” e impropriu) în proximitatea grupului de literatori suceveni, fără a fi acceptat prea aproape. Prins de miliție cu niște furtișaguri și la un pas de a fi condamnat, X și-a obținut iertarea denunțându-l pe Lianu. O zonă totuși rămâne obscură, imposibil de reconstituit, pentru că doar Dumnezeu știe cum reușise X să intre sub pielea bătrânului muzeograf care nu era un naiv. Comentariile celor care aflaseră multe se împotmoleau aici. Consider, azi, că există totuși o variantă de răspuns plauzibil. Magazionerul repetent n-avea cum să-l facă pe Lianu să-și deschidă sufletul pentru că una din explicațiile ventilate era următoarea: aflat pe teren la Rădăuți și primit în camera din dos a muzeului, ca toți cei ce arătau interes pentru poezie, poetul i se confesase într-o clipă mai nelucidă. Am un caiet secret, îl țin uite aici, în golul de sub dușumea. Notez în el, ca Neculce, pentru viitorime, patimile românilor. Din figura smerdeakoviană transpira însă o viclenie mieroasă, una care te punea reflex în gardă. Era de aceea imposibil de acceptat că poetul ar fi ajuns cu el la un asemenea prag de intimitate mortal de periculoasă în epocă. Altă variantă e că iertarea lui X, închiderea dosarului de la miliție impusă de securitate, a fost negociată de altcineva, o persoană, Y, care i-a făcut cadou lui X rolul denunțătorului. Negocierea a fost avantajoasă pentru ambele părți. X scăpa de pușcărie având ca bonus neprezentarea la proces, calitatea de martor cerând expunere și prea multe explicații. Declarația lui scrisă și semnată (trebuie să existe undeva) era necesară la deschiderea dosarului, era o piesă secretă. În ce-l privește, Y, negociatorul, își dovedea fidelitatea față de cauză și, bineînțeles, era răsplătit. Personajul secundar, dostoievskianul X, mai avea un capăt de rol de jucat și la fel de surprinzător. Iertat pentru furtișaguri, el a primit un post de muncitor necalificat la marele combinat din lunca Sucevei, unde s-a produs hârtie de ambalaj câteva decenii, și începea să se uite că există. Asta, până în ziua când, trecând prin hala enormă a combinatului, un sul de hârtie de câteva tone s-a desprins inexplicabil din cârligele podului rulant cu care era transportat și l-a prins dedesubt, l-a strivit. În unele comentarii a fost invocată pedeapsa Celui de Sus. Când se spune așa ceva, în Bucovina se face cruce. Am auzit însă și varianta că pe Lianu l-au răzbunat legionarii săi. Fapt e că un accident mortal de acest tip era fără precedent. N-au existat nici vinovat sau vinovați. Din prefața la volumașul postum Hai, pană…, am descoperit surprins că Lianu, devenit totuși, în pofida a ceea ce știam, „monahul Teodot”, a decedat în toamna lui 1997. Socotind de la eliberarea din închisoare, avea așadar în urmă mai bine de două decenii de absență din viața literară a Sucevei, de retragere voită și tăcere. Apropiații, un profesor de liceu rădăuțean, o învățătoare-poetă, câțiva monahi îl considerau „patriarhul poeziei bucovinene”. Era cel mai vârstnic dintre supraviețuitorii războiului, refugiilor, jumătății de secol de comunism, închisorii, asta e sigur. Și mai e semnalabil aici un adevăr neglijat: Lianu era – prin mentalitate, morală și credințe, atașamente, viziune despre literatură, dar și despre lume, chiar prin felul de a fi și a vorbi – om al secolului al XIX-lea, contemporan în spirit cu Hurmuzăcheștii, cu Kirileanu, cu Sbiera, cu Torouțiu, cu ceilalți cărturari pomeniți când și când. Adaptat doar formal cu noi, cei din jurul său, pe care ne suporta resemnat, cu înțelepciune, el a rămas esențialmente un miraculos supraviețuitor neintegrabil, un fel de extraterestru cu mască. Sigur, „patriarh al poeziei” e mai puțin o evaluare critică de istorie literară și mai mult un omagiu pios. Pe care, după mine, într-o lume în care nu ne dau afară din casă prin cantitate valorile inoxidabile, aproape uitatul Teofil Dumbrăveanu-Lianu îl merită cu prisosință.