A înnobila călcâiul

Hermeneutic, gândul ne duce la călcâiul lui Ahile, adică locul uitat de zei, de care ne dăm mai mult sau mai puțin seama, de care avem mai mult sau mai puțin grijă. Și cum poezia este conștientă de tot ce se-ntâmplă aici și dincolo, ea ne oferă un remediu.

 

Fluturii, adică o întruchipare a frumosului! Ei ne pot ocroti de răvășirea timpului, ne pot oferi un temei al existenței noastre. A mai crede astăzi, a mai „visa la idealuri“, sau nichitastănescian: „dacă ți-aș săruta talpa piciorului [călcâiul], nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, de teamă să nu-mi strivești sărutul?“, iată miracolul omenesc. Parcă altul decât cel al zeilor. Poetul ne propune un astfel de miracol al cărui efect, fie și placebo, ne va purta cu siguranță dintr-un polen în alt polen în „pădurile ce ar putea să fie“. La debutul său editorial, Valerian Bedrule din Câmpulung Moldovenesc se înfățișa cu o poezie amintind de legendarii iconari trăitori în spirit la Cernăuți. Ca și atunci, poetul de astăzi desfășoară în pagină o modalitate modernistă pe un fond inspirat de spațiului autohton: „pradă mă las Bucovinei arămii“, declara patetic într-unul din poeme. Munții învăluiți în mistere, măgurile gătite-n ceață, aerul logodit în cetină, decembrie crescut în zăpezi și înălțat în colinde, mineralul insistent ca un memento mori, toate se constituie într-o prezență de care poetul dă seama într-o articulație expresionistă cu închegări ermetice. Oferta unei bogății imagistice, nu de puține ori frizând locul comun, urmează cadențele prozodiei clasice, în care rolul rimelor este de a întări semnificația ideatică. Poemele pe care le avem de astă dată în placheta Cu fluturi în călcâie, Editura Pim, Iași, 2014, și-au lărgit granița menționată. Și este foarte bine, fiindcă Vali Bedrule își dezvăluie disponibilitățile lirice și pe alte meridiane decât cele din zona în care s-a născut și trăiește. Nivelul sapiențial se desfășoară din umbră, la fel ca altă dată, discret și lăsând locul efluviului emoțional. E o lecție bine învățată! Din colajul imagistic, de multe ori s-ar părea fără niciun contur la prima lectură, se desprind temele eterne ale liricii de pretutindeni: curgerea timpului, eul poetic, aflat de multe ori într-o situație privilegiată, erotismul sub forma dialogului constructiv dintre ea și el, gestul de îmblânzire a cerului prin asumarea dimensiunii sale infinite, singurătatea actului creator. Destinul poetului este unul cunoscut, poate și recunoscut, este cel legat de cuvânt, propus acum să facă parte din proba de foc a versului, fie el un regionalism ca: prour, a dvori, brână, cucovă, firușcă, staniște, zurbaran, metoc, a sfârcui, măiug, vocot, a ulițări, stur, delniță, fie un neologism (jargon) ca: almee, ubicuu (ubicuitate), anadipsia, nutații, cupiditate, zooide, ambrasa, a lacera, onctuos, caducifer, tartufisme, egotiști, – cuvântul cel a tot făcătorul, ce „șlefuiește-abisul“ timpului „până la ultima silabă“. Versurile sale dau măsura că se mai poate încă a te afla în lume de vreme ce menirea ta ca poet este de „a lustrui lumina cu lacrimă de mire“. Este ceva tonic: omul oricât de umil ar fi comparativ cu universul, atunci rostirea poetică îi oferă libertatea de a se lua de piept chiar și cu cerul. „Poezia scrisă cu izvoare“ În spațiul liric basarabean, după noua și puternica vocea a lui Emil Galaicu Păun te așteptai ca poeții de acolo să-și întoarcă steaua lor cel puțin spre arsenalul postmodernist. Dar mai sunt voci, ca cea a lui Traian Vasilcău, în care discursul liric curge „în dulcele stil clasic“, de fapt un lucru meritoriu când efluviile lirice sunt subsumate legilor versificației, dând astfel o șansă în plus poeziei de a pătrunde în conștiința și-n inima cititorului. În fond, construirea pe tradiție este cea care conferă libertate și o certitudine la umbra acestui adăpost. Fronda este un aspect specific oricărui poet care-și ia în serios meseria, în schimb, dacă ea nu este ridicată pe vechile fundații, vom avea surpriza ca a doua zi să vedem totul năruit. Traian Vasilcău a învățat această lecție. În placheta de versuri Sfeșnic în rugăciune, Chișinău, 2012, poetul se declară un „trubadur la răni“, în acest context invocarea divinității nu este una de salvgardare existențialistă, ci mai degrabă participativă, căci la ce bună religia, oricare ar fi ea, dacă nu la o terapie a propriului destin. În „lanul de-nflorite singurătăți“, Dumnezeu este unul abordabil, adus la orizontul de așteptare a ființei. Suplicația e mai degrabă un dialog a ceea ce se întâmplă aici în interiorul nostru. Invocarea puterii tutelare este o invitație pentru a fi părtaș alături la aceeași masă a tăcerii ce i s-a dat poetului, să sufere o dată cu lumea: „M-au dat din voi și lacrimile-afară!“, din cer spunem noi. Odihna întru divinitate înseamnă mirare („Ce demultă-mi va fi fost mirarea“), astfel depărtarea este domesticită și posibilități de dezlegare a ei o promisiune optimistă. Această coabitare discursivă nu-i decât viața poetului, care în generozitatea sa o oferă „drept pernă pentru eternitate“. Iisus nu e o născocire evanghelică și motiv de speculație teologică, ci un sălaș interior unde sufletul își află locul pentru ființare, pentru „revărsare în sine“. Perspectiva christică este asumată ca tămăduitoare și ca un răspuns împlinit la marile interogații esențiale: „Și-ntreb: «de sunt, cine mai sunt?»/ Și la această întrebare/ Din lut de-azur Iisus dă-n floare.“ O altă temă la fel de frecventă este cea a situării poetului vizavi de cuvinte, de metaforă, de uneltele sale de lucru. Poetul „seceră tăceri“: recolta sa este una meritorie; se declară „fiul tăcerii“: și ca un fiu risipitor se-ntoarce în sine și descoperă acolo bunăvoința maternă; zidește „fagurul tăcerii“: mierea sa îndulcește clipa cea repede. În acest regat al „necuvintelor“, poetul este singur cu meșteșugul său: „În marmura cuvintelor cioplesc“, pătimaș până la contopirea totală, căci ce înseamnă acest incest: „M-a înfiat un timp tristețea/ Și cununat cu fata ei“, doar așa poți înțelege „mierlele ce oficiază/ Apusul tainelor din orice om.“ Poetul îl aude chiar „Pe Dumnezeu strigând:/ E-atâta criză de Cuvânt“, criză generatoare de tăceri proteice spre un nou început: „Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea/ la telefonul meu: Alo, vorbiți.“ Orice zidire își cere și sacrificiul spre împlinirea logosului: „Atunci când mor, nemor Cuvântul“. El singur își „buciumă sentința“ și ne așteaptă să ne ofere darurile sale: „La abator de visuri vine/ Să rumpă vulturi înarmați din mine/ Poteci de taină, triluri de lumine“. Când „metafora te urmărește barbar“ și te pune să trudești „în ocnele cuvântului“, ajungi la o libertate a inventivității lexicale, căci ce înseamnă: „floare înlumânărită-n zori“, „pomi… învulturiți“, verbele își pierd tranzitivitatea: „mă amurgește“ sau „lacrim clipa“, alte verbe devin reflexive: „m-ai rămas/ te-am rămas“, „mă-nfloare“ „să mă răsădesc“, dacă nu această „mahnă“ de a asculta „clinchetul de iasomie“ al cuvintelor: e singura sa victorie. De aceea credem că Traian Vasilcău este un poet testamentar cu o profundă vocație umană: „M-am stins în cer/ Ca să fiu pe pământ/ și de atunce/ N-am mai fost cuvânt. // Până-ntr-o zi, / Ca să nu mai disper, / M-am ars în voi/ Și m-am nestins în cer.“ H. STAMATIN