Mag în anotimp de aur

„Copilul care am fost eu spre mine vine” (N. Labiș)

 

Când toamna începe să spoiască efigiile la Mălini, coborând pe potecile Stănișoarei din „munții aristocrați/în care cântă toate păsările cerului”, Rarăul și Giumalăul și între Crucea Talienilor și Piatra Tâlharului se arată cerboaicele buciumate de miri, ca „pe un fluviu fără capăt și fără sfârșit”, din timpul dus, vine să-și întâlnească pământul de sub măguri un om pe care nimeni nu l-a văzut aici niciodată. E un bătrân cu părul abia nins, care încă nu și-a pierdut sprinteneala, deloc vorbăreț, dar nu lipsit de humor, după cum îl arată sprâncenele și mustățile prăvălite peste gura crestată, cu mâini ciolănoase și pași rari de vânător învechit în sihăstrii. Nimeni nu știe că-n acest octogenar mag, în părelnicul trup bătrân e „firavul cântăreț rătăcitor” Nicolae Labiș! Așa mi-l închipui în fiecare anotimp de aur sau ca pe un domn venind în vacanță din babilonica metropolă, la braț cu o umbrelă pe ulițele satului ori hălăduind pe marginea pădurii sprijinit într-un baston simplu de alun, nu de chihlimbar ca al lui Sadoveanu, nici de bambus ca al lui Arghezi, a căror vârstă o are el acum. Așa ar fi făcut, cred, dacă nu ar fi „obosit de vin, de stele” și „pasărea cu clonț de rubin” nu s-ar fi „răzbunat”, lăsându-ne doar „urmele poetului” și „o amintire frumoasă”. Nicolae Labiș însă are pururi doar 21 de ani. Și peste o mie, și peste zece mii de ani Nicolae Labiș va avea tot 21 de ani – biografia sa a încremenit într-un prezent perpetuu. O biografie comprimată precum cristalele invincibile într-un megalit de granit. Un caracter subliniat de „o rațiune trează, ce prinde sensul lumii”, spirit aprins din rugul geniului, „sfredel luminos și viu”, mistuindu-și sinele la starea diafană a cântecului: „Eu nu mai sînt, e-un cântec tot ce sunt”. Înțelegând încă de la zvâcnirea „primelor iubiri” că: „Nu te-mpărtășește la rai unica faptă/ Precum nici pe poeți un singur vers”, Nicolae Labiș s-a așezat în jilț înalt între clasici, mai întâi de toate datorită extraordinarei sale slujiri a Limbii Române, începută în zorii citirii Abecedarului, când a intuit „bătăile versului”, până când s-a înregimentat pe frontul „luptei cu inerția”. „Primul disident al literaturii române postbelice” (N. Cârlan) și, totodată, întâiul martir din corpul de elită al poeților moderni, tânărul Voievod al metaforelor Nicolae Labiș și-a lăsat destinul absorbit de aura care va lumina peste timp, neîntrerupt, nu numai primăverile condeierilor care îl succed, ci și „istoria iernilor literaturii românești” (Gh. Tomozei). Despre câți tineri de 21 de ani se poate astfel vorbi azi? Excepția fiind la noi, Labiș a sporit însăși măreția Neamului românesc cu geniul său inocent, ceea ce ne obligă să-i cultivăm numele, „tristul noroc al tinereții fără crepuscule” (Gh. Tomozei). Așadar Poetul este cap de coloană în soborul fluturilor marilor spirite cu biografie zgârcită și operă bogată – Nicolae Labiș: 21 de ani; Keats: 26; Novalis și Porumbescu: 29; Esenin și Trakl: 30; Andreescu: 32; Macedon și Hristos: 33; Mozart: 35; Byron: 36; Rafael, Rimbaud și Lorca: 37; Pușkin și Apollinaire: 38; Eminescu și Leopoldi: 39; Poe: 40; Villon: 42; Cehov: 44; Baudelaire: 46; Gibran, Lenau și Luchian: 48; Cantemir, Celan și Nichita: 50; Rilke: 51… Dintre 21 și 51 de ani înscriși într-acest șir nu-s mai mult decât 30 de ani: „Placidă în clepsidră nimicnicia curge”… Nicolae Labiș! Numai umbroșii săi ochi de pădureană jivină noptatică! „Cât de trist se prefăcură toate – /Stins e jaru-n ochii lui căprui/ Astăzi nici dureri adevărate/Nu-i mai mișcă varul feței lui.”