Mai poate plânge pădurea?

Motto: „Omule, eu sunt căldura căminului tău și scândura mesei tale;/ Tot eu sunt locașul somnului tău și lemnul viorilor tale;/ Sunt lemnul leagănului și al raclei tale,/ Sunt pâinea bunătății și floarea frumuseții/ Ascultă ruga mea: Nu mă distruge! Pădurea” (din literatura universală)

 

Da, plânge pădurea care ne-a mai rămas, și parcă plânge cu toată durerea neamului nostru. Chiar și cu lacrimile celor care nu mai sunt, dar care i-au rămas recunoscători că i-a adăpostit de atâtea hoarde străine. Dar plâng și culmile goale secerate de drujbe și-și trimit lacrimile în șuvoaie tulburi de jale, rupând maluri de pământ cu case și golind sate întregi, doar ne-om trezi din drogul minciunilor cu care ne-au amorțit și mintea și sufletele „patrioții”. Și pământul s-a supărat pe noi, fiindcă nu mai aude despre campanie agricolă, campanie de primăvară sau de toamnă, de recolte la hectar, de prașilă ș.c.l. Doar campaniile electorale ocupă spațiile ecranelor și al ziarelor. Ba, vocabularul „gospodarilor” de țară ne-a suprasolicitat auzul cu asfaltul, asfaltările, bordurilor, ba cu pârtiile de schi și cu neologismul telegondole. Despre „luna pădurilor” când cu mic, cu mare și cu drag ieșeam primăvara la sădit puieți, ne amintim cu bucuria de a fi făcut un dar frumoasei naturi. Da, doar amintiri frumoase! Vor fi fost comuniști copiii care se bucurau sincer, botezându-și puieții cu propriile prenume? Au trecut anii și am trecut și noi de la Răsărit înspre Apus și la propriu și la figurat; dintr-o Uniune în altă Uniune. Iar pădurile noastre cad sub drujbe și pleacă spre zări străine. Legile? Codul silvic? Amenzile? Toate leagă strâns bușteni voinici în remorci și vagoane. Numai în Bucovina noastră, niște firme austriece au „exploatat” 190 ha de pădure! Nu a înregistrat în acești ani de democrație, de modernizare, ca membri ai UE, auzul nostru, cuvintele: îndiguire, irigații, asanări, ori vreo bancă agricolă, mașini agricole care să-i ajute pe cei înfrățiți cu glia. O țară ca a noastră, cu un pământ atât de roditor și scump, sfințit cu sufletele celor căzuți pentru el, a ajuns să importe usturoi și cartofi din Egipt și fasole din Polonia? Vagoane și tiruri, remorci uriașe duc sufletul pădurilor noastre în lume, ca să importăm scobitori și chibrituri?!… Mi-am botezat și eu un puiet de mesteacăn când ieșeam din copilărie și mă mândream cu el. Când a devenit matur, ca să mă laud, mi-am făcut cu el o poză și i-am trimis-o prietenei mele din Germania, care fusese cândva în tabăra noastră de la Bucșoaia, vestită pe atunci. Fiindcă mi-a fost tăiat mesteacănul, m-am plâns Barbarei din Wurzburg, iar ea mi-a restituit fotografia (în copie) primită de la mine pe 5 noiembrie 1999, când Esenin (așa-i ziceam), trăia și se înălța – Esenin, poet rus, iubea mestecenii, cum Eminescu a nemurit teiul. Am înțeles că societatea civilă a Iașului a propus plantarea a 10.000 de tei, propunere care n-a fost votată în forul politic ales. Să fi mutilat politicul sufletul ieșenilor în așa măsură? Ori poate vom ajunge să ne mulțumim doar cu „Brendul de frunză” al blondei doamne? Deși ca elevi n-aveam acces la religie, tot am aflat și știm cele zece porunci, care zilnic sunt încălcate, și mai des, și mai adânc. Dar mai avem încă 11 porunci cu care s-a întors moleșit domnul Ponta din Apus și al căror conținut nu-l știm. Dar avem acum nu 10, ci douăzeci și una de porunci! Probabil că nu sunt ortodoxe și de aceea nu ni s-au comunicat. Dar dacă se vor ține secrete, probabil vom avea și noi o altă atitudine, tot secretă. Și dacă vin puhoaie de nestăvilit pe pâraie necunoscute în geografia noastră, înseamnă că avem destule semnale și mesaje grăitoare că am ales conducători străini credinței creștine. Sau că i-am lăsat să se aleagă singuri. La Ulma, 55 ha de pădure moartă în doar 7 minute, cu un singur molid apărat de o troiță, nu ne spune nimic? Apoi cu un singur stejar secular, singur în câmpie, să-i fugă glia de sub rădăcină și să se prăbușească, mort pe malul unei văi seci? Un singur stejar, martor al atâtor fapte istorice din zonă?! Ecranul ne-a arătat un bărbat voinic, aproape epuizat, după ore în care a stat îmbrățișând un copac, până au venit pompierii cu sforile să-l salveze de la înec. Pompierii, acești eroi pe timp de pace! Așa s-a salvat și o biată femeie, tot ținându-se de tulpina unui frate arbore. Avem noroc și de SMURD, care nu demult era pe o listă… moartă! E de neînțeles că având în fruntea țării un om al apelor, un comandant de renumit vas, nu intervine cu nimic în aceste tulburi zile, cu tornade chiar. Destul de rare la noi. Dar trebuie să-l credem că a fost mereu sincer. A spus: „Fiecare să-și poarte singur de grijă! Nu suntem un stat social!”. Sau: „Păcat că am steagurile în spate!” (când cu tricoul PMP). Da, mare păcat! Nu a spus un cuvânt când au murit românii în Muntenegru! Nu a spus un cuvânt vara trecută când la Galați s-au înecat 9 români. Dar a dansat pe faleză stând în genunchi, bătând tactul cu dreapta, când, în valurile Argeșului, oameni cu animale domestice în brațe încercau să-și salveze viețile. Nu dansa singur președintele, ci înconjurat de dame cu fuste bogat înflorate, nu „țigănci împuțite”. Și nici nu se adresau cu „mâncați-aș”! Oricum, după „cea mai umilă perioadă din viață, cea de președinție” (după cum ne mărturisea), se întoarce cu fața la pământ, adică la moșia Nana. Noi mai sperăm să se elibereze justiția, iar banii și averea țării să revină bugetului României; și să fie lăsată pădurea în viață, cu reîmpăduririle ce se impun de urgență. VIORICA LAVRIC