Cea dintâi sinteză amplă despre Extrema Dreaptă în Bucovina (II)

 

Dorind să analizeze și să evalueze cât mai deplin și riguros, în totalitatea și integralitatea lor, toate aspectele ce privesc „originea, organizarea, structura, activitatea, evoluția și disoluția Extremei Drepte în Bucovina”, autorul își precizează într-o formă categorică și poziția sa față de o astfel de temă, care, scrie el, „rămâne cea mai controversată problemă de istorie”, iar în legătură cu „oportunitatea publicării unei noi lucrări despre Dreapta românească”, el îl citează pe Leon Vulovici, care, într-o lucrare de referință pe o temă delicată, preciza: „a-i reproșa unui cercetător al răspândirii febrei tifoide că nu se ocupă de majoritatea oamenilor, de cei sănătoși, este greșit. Apariția cauzelor și simptomelor bolii sunt mai importante, având în vedere că scopul este prevenirea și eradicarea bolii” (p. 8). Cu această precizare esențială, în fapt, înseamnă că Radu Florian Bruja este, neîndoielnic, adeptul idealului propus în politică de cel mai mare filosof al antichității, Aristotel. El respingea extremismul de orice fel, de stânga sau de dreapta. Consideră ideală doar calea de mijloc. Altfel spus, se pronunță pentru democrație, dialog pașnic și constructiv, concurență loială în limitele bunei-cuviințe între cetățeni. Precizând aceasta în introducere, autorul își exprimă, totodată, într-un consistent și elocvent argument, motivația alegerii temei, organizarea și demararea proiectului de muncă din cei peste șase ani de trudă, diversele dificultăți și adversități ce le-a întâmpinat, o schiță istoriografică despre bogata literatură românească și străină cercetată, categoriile de izvoare documentare ce le-a utilizat în demersul său științific, problematica și metodologia de lucru ce l-au animat, dar, la toate acestea, și o Tabula gratulatoria cuvenită colegilor de catedră ce l-au îndemnat și stimulat moral să ducă la capăt lucrul de care s-a apucat. Este, așadar, și această introducere mai altfel, mai aparte decât multe altele, care îl situează pe autor într-o postură proprie, distinctă pe o treaptă mai ridicată decât oricare. Cum era și firesc, autorul dedică un prim capitol amplu situației Bucovinei în perioada interbelică, 1918-1938. El analizează și apreciază șirul complicat și insolit de aspecte și probleme – demografice, naționale, economice, politice, culturale, lingvistice, confesionale etc. – pe care le-a moștenit Bucovina după aproape un veac și jumătate cât s-a aflat și s-a dezvoltat în frontierele imperiului Casei de Habsburg. Au urmat două decenii în care conducerea României a încercat să consolideze și să modernizeze procesul dezvoltării Bucovinei la statul român. Dar, în acest răstimp, relativ scurt, de pace, s-au produs, fie cauzate din interior, fie stimulate din exterior, și reacții foarte diverse, uneori de incompatibilitate și de ostilitate. Astfel, constată autorul, influența unor intelectuali de prestigiu, veniți din vechiul regat în noua provincie, a canalizat energiile unei părți a studențimii bucovinene spre curente politice de dreapta; înlăturarea minoritarilor și foștilor coloniști din conducerea administrației și românizării forțate a instituțiilor, ca și deplasarea Bucovinei din spațiul valorilor central-europene spre structurile tradiționale, sud-est continentale și cu influențe bizantinist-fanariote de factură orientală, naționalismul, intoleranța, excesele și abuzurile într-un climat democrat vicios și limitat, au generat mișcări politice extremiste, de stânga sau de dreapta, care, uneori, au găsit sprijin moral sau de altă natură și în exterior, mai ales în statele revizioniste, cum erau Imperiul Roșu, în imediata vecinătate, și statele înfrânte în Primul Război Mondial. Formele de dezvoltare și manifestare ale forțelor politice de dreapta – asupra cărora se concentrează și pe care le cercetează autorul – el le radiografiază și evaluează într-o imagine caleidoscopică, amplă, cvasicompletă, începând cu mișcarea naționalistă studențească din Bucovina anilor 1919-1938 și continuând cu originea, înființarea și organizarea Ligii Apărării Național Creștine, între anii 1923-1928, evoluția acesteia în anii marii crize, 1929-1934, pentru ca, în continuare, să se ocupe de sora acesteia, mai radicală, Extrema Dreaptă: primii ani ai Mișcării Legionare în Bucovina anilor 1928-1933, etapa următoare de reorganizare și schimbare a titulaturii legionare în Partidul Totul pentru Țară, în anii 1934-1937; Partidul Național Creștin în Bucovina de la înființare la guvernare, sub Octavian Goga, între anii 1935-1938, apoi Extrema Dreaptă în anii regimului autoritar carlist, 1938-1940, Bucovina în vremea Statului Național Legionar, 1940-1941, Rebeliunea Legionară și sfârșitul Legiunii ca forță politică în anii 1941-1948. Concluziile la care ajunge autorul sunt cele firești, decelate și evidențiate din realitățile istorice. Un prim moment de încordare și delimitare a pozițiilor politice a fost conturat de cele două tendințe divergente, contrare: unii oameni politici, grupați în jurul lui Iancu Flondor, voiau prezervarea autonomiei Bucovinei, păstrarea unui statut diferențiat, descentralizat, având în vedere caracterul multinațional, multilingvistic și multiconfesional al populației, în timp ce alții, din tocmai aceleași motive, în frunte cu liberalii, cărora li s-a alăturat și Ion Nistor, au susținut și acționat pentru măsuri energice de unire rapidă, pentru centralizare și românizare. Un spațiu de manifestare a naționalismului extremist a devenit din primii ani și mediul universitar din Cernăuți; după îndepărtarea profesorilor germani și evrei sau ucraineni, după politizarea și românizarea acestuia, după instalarea lui Ion Nistor la conducerea lui, prin mai multe mandate de rector, aici apar primele stări conflictuale și manifestări de violență între români și evrei; iar introducerea acelui principiu „numerus clausus” a constituit „vârful icebergului încercărilor de delimitare a studenților evrei din Universitate”. S-au înregistrat momente de tensiune între evrei și români în numeroși ani, ca, de pildă, în 1922, 1923, 1930, 1933, 1936, 1938. Congresele studențești s-au transformat și ele în manifestări naționaliste – cel de la Suceava, din 1935, bunăoară, a devenit „o tribună a legionarismului”. Taberele de muncă, care în Bucovina au cunoscut o mare amploare, îndeosebi cele cu caracter religios, pentru ridicarea de biserici și troițe, parastologia, care a atras populația spre valorile sacre mai mult decât oriunde, societățile și publicațiile culturale, care făceau apel la trecutul hiperbolizat și relevau, în contrast cu cele din trecut, realitățile politice ale prezentului corupt, venal, fără idealuri morale, acuzațiile aduse policianiștilor din Capitală, „incompetenți și indiferenți față de greutățile țării”, ba chiar „vinovați de situația dificilă cu care se confrunta țara”, apoi „cooperarea dintre partidele parlamentare și grupările evreiești” au stârnit un sentiment de respingere; „mesajul antisemit a fost dublat de latura mistică; ortodoxismul pregnant, forța propagandei în lumea satelor, mai ales în marile comunități rurale bucovinene, marșurile însoțite de repertoriul specific, au fost extrem de penetrante”. În final, autorul ajunge la verdictul pe care l-a dat istoria: „Dreapta radicală a reprezentat o mișcare de masă, cu veleități de a conduce destinele țării, dar fără să aibă șansa reală de a o face”. Chiar „efemera trecere pe la guvernare” mai întâi a cuziștilor în cele 44 de zile, în 1938, și a legionarilor, în 1940- 1942, „nu au întărit cele două forțe politice, ci le au erodat” și, adăugăm noi, le-au compromis. Apoi, dincolo de concepția teoretică a ideologiei legionare – care își propunea să aibă la baza întregului comportament morala creștin-ortodoxă, cinstirea, munca, demnitatea, patriotismul și tot ce este mai frumos și atrăgător, s-a dovedit uitată când a fost vorba de a aplica la viața practică toate aceste elemente: asasinarea bestială a lui Nicolae Iorga, devastarea magazinelor evreiești – și nu preluarea pașnică a comerțului deținut de evrei și eliminarea lor pe calea unei concurențe loiale, a unei deserviri mai corecte, mai cinstite –, promovarea camarazilor lor pe aceleași criterii de nepotism și favoritism etc., susținerea în politica externă a Germaniei hitleriste, care ne-a impus Dictatul de la Viena și s-a înțeles cu Stalin, declanșând prăbușirea României întregite. Mișcarea Extremei Drepte, ca și a celei de stânga, la care s-au adăugat uneltirile ucrainenilor și ale evreilor comuniști și cominterniști au favorizat și stimulat, direct sau indirect, invazia trupelor staliniste. Câți oameni politici de azi citesc o astfel de lucrare plină de învățăminte și meditează la haosul politic, disensiunile și pozițiile interne atât de divergente, centrifuge și potrivnice unei activități politice unitare, coerente, în interesul major al națiunii, ale celor mulți și săraci? Lucrarea pe care am încercat s-o aducem în atenția cititorilor trebuie citită, fiindcă oglindește o sumă de tare permanente ale clasei politice românești, care într-o formă sau alta persistă. Autorul merită întreaga stimă și prețuire a specialiștilor și a tuturor celor care iubesc adevărul și vor să înțeleagă propriile noastre greșeli de ieri și de azi.