„Destin”(ul) lui Alexa Pașcu

Scriitorul de la Fălticeni a intrat de-o vreme în febra creației. Publică în 2013 două cărți, una de proză (Prin labirintul vieții) și o alta de versuri (Vibrație pentru cuvânt), iar acum, la mijlocul acestui an, se prezintă cu un volum de peste 370 de pagini (Ed. StudIS, Iași, 2014) intitulat Destin, povestea vieții sinuoase a lui Alexandru Pașcanu, un alter ego al truditorului autor.

 

Subintitulat roman, primele pagini îl introduc pe cititor în atmosfera de pietate a Mănăstirii Sfântul Sava cel Sfințit din Pustiul Iudeii, unde monahul român Iustin, bolnav și pătruns de vraja clipocitului apei din Valea Chedronului (parcă era o rugăciune șoptită care se înălța spre cer), trăiește un acut sentiment al dorului de metanie, aceasta fiind Sihăstria părintelui Cleopa. Ajuns la un spital din Ierusalim, în urma unui atac cerebral (Cu ochii împăienjeniți și fața palidă, s-a înclinat pe-o parte, ca o corabie lovită în lateral de un val uriaș), călugărul intră în comă, trece printr-un tunel (de care vorbesc cei reveniți din moarte clinică) și ajunge într-un spațiu scăldat de o lumină puternică, unde este întâmpinat de vocea caldă a mamei, moment care îl aruncă în copilărie, pentru a trece la derularea propriei vieți. Înainte de toate, la vârsta de cinci ani, el își somează mama să-i spună cum a venit pe lume. Și află, căci mama, ascultătoare, își deapănă amintirile de la naștere, încheindu-le cu un avertisment: Te-ai născut la zi mare, Alexandre, în zi de duminică. Să ții minte și să ai grijă toată viața, să cinstești ziua de duminică! Romanul urmărește apoi evoluția personajului ca școlar, soldat în termen și student, un prunc (Deși era încă un copil, bărbatul din el începea să se manifeste!) și un tânăr de excepție, acesta din urmă rămănând cu privirea pironită și mintea blocată în două rânduri, ca licean, dincolo de fustița tinerei profesoare de matematică și acoperindu-se „glorios” cu tot atâtea note de patru, în ciuda faptului că e un elev foarte bun. Ca militar și după aceea, în timpul facultății, trăiește câte o fulminantă poveste de dragoste, ambele terminate, spre dezamăgirea eroului, anapoda. Prima îl părăsește în favoarea unui ofițer, ascultând sfaturile familiei (tatăl fiind de carieră militară), cea de-a doua moare într-un accident de mașină, lăsându-l, pe moment, trestie în bătaia vântului. Povestea e una din cele trei episoade apărute independent în volumul precedent Prin labirintul vieții, înglobate în trama romanului, un altul privind pe doctorul veterinar Bogdan Predoiu, un om de o verticalitate exemplară, cu o viață aproape distrusă, hăituit de securitate și omorât până la urmă într-o coliziune de mașini aranjată, acesta reușind – în căutarea dreptății – să-i plaseze „geniului Carpaților”, într-o împrejurare favorabilă, o scrisoare în care își expunea păsul. Alexandru are ocazia să constate, la înmormântarea doctorului, prezența securiștilor, aducându-și aminte cu această ocazie că, într-o convorbire amicală, Bogdan îl avertizase cu cea mai mare seriozitate: Alexandre, să știi de la mine, de ochii lor nu scapi niciodată! Doar în mormânt! Cu atât mai mult cu cât va trece printr-o încercare de racolare, galonații în civil suferind un total eșec prin răspunsul categoric al economistului: Niciodată nu voi fi co-laborator! O asemenea poziție tranșantă nu numai că irita organele cu ochi albaștri, ci se lăsa de obicei cu urmărirea îndeaproape a celui în cauză, până îi puteau atârna ditamai talanga, ceea ce nu se întâmplă în roman, „băieții” speriindu-se probabil de atitudinea dură a celui vizat în vederea unei (fructuoase!) cooperări. Alexandru Pașcanu, schimbându-și serviciul, vine la oraș, unde întâlnește o mai veche iubire, se căsătorește, are doi copii, tânăra familie punându-și reciproc coarne (la domiciliu!), întru păstrarea unui echilibru în toate ale vieții. El, prinzând-o asupra faptului, până la urmă o iartă; ea, neștiind de fapta soțului nici măcar cu spatele, n-are ce ierta, bărbatul devenind tată pentru a treia oară (extraconjugal!), cu odraslă (Alexandra) născută la mare depărtare. În toată vremea asta, trece ca o umbră faptul că toate personajele se exprimă la fel, colhoznici sau nu, diverși șefi, care știu să trăiască, orășeni, pe toți caracterizându-i o meteahnă generalizată: fură fiecare cu ce poate conform proverbului „Stăpânul zgârcit face sluga hoață”; unele personaje având statut dublu (și de stăpân, și de slugă), se comportă ca atare. În carte își fac loc și pagini informative, precum acest fragment referitor la o întâlnire moscovită postmalteză: Nicolae Ceaușescu a fost primit separat de Mihail Gorbaciov. Cu siguranță că discuția dintre cei doi nu s-a purtat cu mănuși. Probabil că Gorbaciov i-a pus în vedere lui Ceaușescu să lase puterea în mâinile altuia, dar el n-a acceptat. Se știa foarte bine că aceștia erau „la cuțite” de mai multă vreme, pe seama încăpățânării lui Ceaușescu. În timp ce Gorbaciov vorbea despre reformă, Ceaușescu trăia în megalomania și cultul personalității, precum nord-coreeanul Kim-Ir-Sen. Adevărat. Citatul face parte din capitolul al XVIII-lea, purtânt titlul Viața oamenilor e tot mai grea. Vine Revoluția. „Prostituția”, ar fi adăugat altădată Petre Țuțea. Alexandru refuză să se înscrie în FSN, trece cu serviciul la o bancă, își pierde părinții, făcându-și un riguros proces de conștiință: Patruzeci și cinci de ani mi-am făcut de cap cu de toate, cred că este cazul să mă opresc! De-acum, câți ani voi mai avea de trăit, va trebui să-i duc într-o rânduială mai bună, supunându-mă legilor lui Dumnezeu. Urmează, conform hotărârii, două pelerinaje, unul la mănăstirile nemțene, celălalt la Locurile Sfinte, inclusiv la Sfânta Ecaterina din Egipt, cu urcușul pe Treptele Mântuirii, unde Alexandru reușește să-și aranjeze rotula piciorului drept, toată strădania încheindu-se cu bine: După ce și-a toaletat rănile și s-a legat la genunchi, Alexandru a trecut la odihnă, aici încolțindu-i gândul revenirii. Și s-a întâmplat. Copiii căsătorindu-se, unul în Canada, celălalt în Franța, tatăl și mama (Oana) iau hotărârea vieții lor: se călugăresc în capitolul al XXIV-lea, bărbatul la Sihăstria și femeia la Agapia. Monahul Iustin va insista pe lângă stareț să plece pentru nevoință la Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit, primește în cele din urmă binecuvântarea și acolo, în comă fiind, aude glasul mamei care îl trimite înapoi în viață, aducându-i aminte că trebuie să cinstești ziua de duminică! Românul va părăsi obștea călugărilor greci și va reveni la Sihăstria românească, unde va avea două vise: în primul, mama îl dojenește că nu a fost duminica la biserică, spunându-i că nu este atât de bolnav precum se crede, în cel de-al doilea îi apare Maica Domnului, trimițându-l la Mănăstirea Bistrița, căci candela de la icoana Sfintei Ana e gata să se stingă! Aici se va întâmpla minunea, călugărul Iustin însănătoșindu-se miraculos, ceea ce îl va face să ia calea pustniciei: Cu adevărat, acum el începea urcușul pe Golgota mântuirii sale, având în față mereu vie imaginea cu Domnul Iisus Hristos răstignit pe cruce, jertfindu-Se pentru binele lumii. E clar că destinul personajului nu se încheie aici, însă va fi cel mai important moment al vieții, reușind să se depărteze destul de ușor de maica Ecaterina (fosta soție), care îl vizitează în câteva rânduri la Sihăstria. Retragerea în pustnicie e acompaniată de un corb, pasărea, prin vizitele făcute monahului în cerdacul chiliei, părând să-l invite la solitudine și meditație. Urcușul călugărului e și cel al autorului, cartea de față fiind, prin construcție, superioară celei de dinainte, unde cele două aspecte, realitatea trăită și ficțiunea, dacă nu sunt în dispută, cel puțin încearcă să se armonizeze. Cu pregătire de economist, A. Pașcu reușește, de data aceasta, spre onoarea lui, dincolo de introducerea unor sentințe morale (Toate acestea erau o dovadă vie a faptului că răul făcut cuiva, pe nedrept, nu rămâne nepedepsit. Cineva are grijă de toate!), să se întreacă pe sine însuși, ceea ce, desigur, constituie un succes.