Popasuri prin „gările vieții”

> Un gând de prețuire pentru „Personalul de noapte” și autoarea volumului, Anica Facina

 

„Sărbătoare a Cuvintelor”, cum ar putea fi altfel numită o lansare de carte, mai ales dacă acea carte întrunește toate calitățile pentru a putea fi integrată în literatura adevărată… Susțin această afirmație cu două argumente: în primul rând, îmi place cum scrie doamna Anica Facina, iar în al doilea rând, nu am uitat faptul că, într-un volum de versuri, intitulat „Insomnii lirice”, apărut în 2010, mi-a dedicat un poem, pe care îl citez în întregime – „Solemnitate”, lui Ion Cruceanu și Muzeului de Gânduri: „Am cărat în brațe/ ca pe o comoară/ teancuri de gânduri.// Le-am depus la marginea ogorului/ pe un câmp verde.// Am înșirat filă cu filă/ tristeți, bucurii, dragoste, eresuri./ Le-am semănat solemn/ noaptea,/ pe lună plină.// Am înhămat mai apoi/ bidiviii la plug, /am arat adânc,/ brazdă după brazdă,/ îngropând toate semințele.// Rămas în așteptare,/ voiam să văd/ răsărind flori/ din clipe trecute,/ pădure de gânduri.// Ca un stăpân/ mă plimbam/ la marginea ogorului,/ cu mâinile la spate, neliniștit că nimic/ nu îndrăznea să răsară…”. Prin cuvinte simple, dar meșteșugit ticluite, poeta a reușit să radiografieze o stare de un jalnic adevăr; în lumea aceasta atât de grăbită, cine mai prididește să asculte glasurile celor de demult? Despre poezia acestei „fete cu suflet de floare”, așa cum se recomanda poeta într-o creație a sa, mi-am spus părerea cu alte ocazii. De data aceasta, coborând din zborurile înalte ale poeziei, adastă printre noi, muritorii de rând, oferindu-ne niște creații literare în proză, cuprinse în cartea intitulată „Personalul de noapte”. Luându-și drept tovarăș de visare un mesteacăn, care și-a înălțat coroana până la fereastra apartamentului, de la etajul blocului unde locuiește, autoarea își deapănă aducerile aminte, revede cu ochii minții întâmplări și chipuri de demult, cu alte cuvinte poposește prin „gările vieții”, începând de la copilăria petrecută într-un sat din Podișul Central al Moldovei și ajungând până la maturitate deplină, aureolată de satisfacția unei cariere de succes, așa cum rezultă din „Zile de sărbătoare la Slobozia”, o creație literară cu accent de reportaj, având ca subiect o întâlnire a absolvenților Liceului Pedagogic, Bârlad, promoția domniei sale. Plină de responsabilitate, autoarea, purtător de cuvânt al grupului, declară: „Am iubit țara asta românească, i-am iubit și i-am înțeles pe oamenii acestei țări, le-am învățat odraslele, dorindu-ne să ne depășească, să fie mai buni decât noi”. De fapt, îndrăgita-i profesie, aceea de dascăl, și-o trădează și prin modul cum tratează anumite caractere negative ale unor personaje, precum cele din povestirile „Copil-minune”, „Catrinuța” și „Crocodila”. Suflet tandru, de floare, se apleacă cu compasiune asupra necuvântătoarelor, așa ca în „Migrație deviată”, „Caramel” și „Lecție de zbor”. Autoarea stăpânește și arta redării unor situații ridicole, comice, într-o premieră absolută, dar cu evidente trimiteri în lumea realului. Pe acest sens, povestirile-scenete, cum ar fi „Un lanț înnădit” sau „Arătarea misterioasă de la Vama” sunt de un comic savuros. Ultima creație literară cuprinsă în această carte, intitulată „Dafina”, înclin să cred că poate fi integrată în categoria nuvelei, nu numai prin dimensiunea textului, dar și prin amploarea acțiunii, prin diversificarea și tumultul ei, desfășurată de-a lungul câtorva zeci de ani. Personajul principal, Dafina, o fată de țărani rămasă orfană de mamă, harnică și dârză, luptă cu valurile vieții și reușește, în cele din urmă, să iasă la mal. Și pentru că veni vorba despre „valurile vieții”, vreau să vă dezvălui un secret. Citind eseul „În oglindă” al Anicăi Facina, mi-am întărit convingerea că acel motiv ornamental în formă de zig-zag, întâlnit atât de des în creația țărănească, pe țesături, cusături, lemn, piatră și os, nu reprezintă nici dinții lupului, nici dinții ferăstrăului, ci valurile vieții, ascuțite și tăioase precum dinții lupului, precum dinții ferăstrăului. Textul, dinamic, cu suișuri și coborâșuri, ne sugerează pe deplin acest lucru: „Râzi și plângi, speri și disperi, lupți și cedezi, urci și cobori (…), te liniștești, te dezliniștești (…), taci și strigi, vorbești tăcând și taci țipând…”. O concluzie la cele expuse mai sus ar fi că, prin talent înnăscut, dar și prin multă muncă și perseverență, Anica Facina a reușit să ridice pe același piedestal al exigenței, și proza, alături de poezie. Și pentru ca darul de suflet, pe care mi l-a făcut în urmă cu câțiva ani, să nu rămână nerecompensat, îi dedic un buchet de gânduri, purtând titlul „Un nume de botez”: „Fiecare cuvânt are cerul lui/ Sunt tot atâtea ceruri… câte cuvinte./ Eu știu cine sunt cei care,/ Trudind prin cerurile cuvintelor,/ Reușesc să aprindă/ Iubirile scăpărătoare ale Luceferilor/ Și fac să răsară Craii Noi/ Ai unei primăveri nemuritoare.// Fiecare cuvânt are întinderile lui./ De la un cuvânt la altul/ E cale lungă,/ Dar locurile nu sunt pustii./ Pe-acolo înfloresc înmiresmate flori,/ Pomii te îmbie cu roade pârguite,/ Iar păsările îți oferă în cupe de azur/ Cântecele lor de iubire.// Eu știu cine sunt cei care trudesc/ Prin acele minunate grădini./ Sunt toți cei pe care i-am întâlnit/ Trudind prin cerurile cuvintelor./ Un fel de pământeni-nepământeni,/ Pe care lumea i-a botezat simplu – POEȚI.” Prof. ION CRUCEANU