LA ADUNAREA ARHITECȚILOR…

Participând în urmă cu câteva zile la Conferința de dare de seamă și alegeri a Filialei Teritoriale Nord-Est a Ordinului Arhitecților, am aflat, nu fără satisfacție, cât de mulți suntem sau, mai bine spus, cât de mult am crescut în ultimii ani.

 

Din darea se seamă reieșea că, la începutul anului 2014, filiala cuprindea 141 membri – arhitecți și conductori arhitecți (doar 24 actualmente, deoarece după ’90, învățământul pentru conductori s-a desființat), județul Suceava având 104 membri (74% din total), iar județul Botoșani 42 membri (26% din total). Și, aflând acestea, gândul m-a dus cu mulți ani în urmă. În 1959, când am terminat facultatea, găseam în firavul institut de proiectare înființat doar cu doi ani în urmă numai patru arhitecți (doi fiind pensionari, temporar veniți din București) și doi conductori arhitecți. Nevoia de proiectanți și în primul rând de arhitecți era mare și nu numai în regiunea Suceava. Apăruse o lege prin care absolvenții erau obligați să facă un stagiu de trei ani unde erau repartizați. La Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București s-au afișat locurile fiecărei regiuni, Suceava avea cele mai multe – 12 și locurile se ocupau în ordinea mediilor. Eu și încă un coleg eram dinainte hotărâți să ne întoarcem în zona de baștină, celorlalți trei dintre colegi care mai erau tot din zonă gândurile le stăteau în altă parte. Visam printre altele să ajung să proiectez dotări turistice pe malul lacului de acumulare aval de Câmpulung cu baraj la Prisaca Dornei, a cărui proiectare începuse într-un institut de specialitate din București. Locuri pentru București nu se afișaseră, deși aproape 50% din colegi erau bucureșteni, unii dăduseră examen de admitere și de câte 6-7 ori numai să fie arhitecți, în condițiile în care numărul candidaților pe un loc se apropia de 10. Spre surprinderea mea, și nu numai a mea, locurile Sucevei s-au ocupat repede și, unde mai pui, în majoritate de bucureșteni și chiar de către unii cu medii dintre cele mai mari. Nu încetau comentariile de genul: Suceava are cea mai puternică echipă! Mi-am zis că, pe undeva, este și meritul meu, deoarece în studenție mă tot dădeam mare cu Bucovina mea, dar mă gândeam în același timp că aceștia conștientizau dezvoltarea care urmează în regiune (se discuta de amplasarea unor unități industriale la Botoșani și în special la Suceava). A trebuit să treacă aproape un an, timp în care din acea echipă de arhitecți absolvenți care a stârnit atâta tam-tam pe culoarele facultății, să rămână la planșete în Suceava, stabili, doar trei și să-mi dau seama care a fost principalul lor motiv de alegere: prin diverse căi și relații obținuseră informații că aici, la conducere, sunt oameni cumsecade, înțelegători, de la care pot obține mai ușor negații. Cu negațiile în mână atacau Bucureștiul, dar și Cluj, Timișoara, Sibiu, Brașov, Iași. Din zonă, înaintea mea, mai deveniseră arhitecți șapte tineri, dintre care cinci foști colegi (din anii mai mari) ai renumitului Liceu de Construcții Civile și Industriale din Cernăuți, refugiat în timpul războiului la Câmpulung Moldovenesc (după război și capitală de regiune); toți însă au ales orașe mai mari. Suceava, cu cei 20.000 de locuitori, începea să se aglomereze. Câteva luni am dormit pe unde am putut până am primit o cameră, de fapt un dormitor bucătărie, a doua cameră a apartamentului fiind ocupată de un coleg familist. Nevoia de arhitecți în regiunea Suceava era tot mai mare, dar și fluctuația lor era mare. Stăteau un an doi sau chiar trei, după care plecau, unii după satisfacerea unui hobby anume: hipismul (practicat la hergheliile din județ), colecționarea de prin sate de obiecte vechi etc. Având și unele responsabilități în institut, mă deplasam des la București, pentru avizări, prilej ce îmi permitea să discut la facultatea de arhitectură cu studenții din zona Bucovinei, în dorința de a mă asigura că, la terminare, aceștia se vor întoarce acasă. În institutul de proiectare lucrurile începuseră să se îmbunătățească în ceea ce privește numărul arhitecților și în principal al tinerilor din zonă, însă mai era nevoie și de altceva: de profesionalizare alături de specialiști cu experiență. (Astăzi tinerii arhitecți se perfecționează pe internet – este bine, este rău? Nu știu! Sigur nu este bine dacă fac aceasta numai de pe internet). Spre mulțumirea noastră, în 1965 a venit la Suceava apreciatul arhitect Nicolae Porumbescu aducând din București cu el, de la Consiliul General al Sindicatelor, și așteptata comandă pentru proiectarea Casei de Cultură din municipiu. După cinci ani, în 1970 a plecat la Iași unde avea să organizeze și să conducă facultatea de trei ani pentru conductori arhitecți, dar pentru tinerii arhitecți din Suceava și în general pentru comunitate a rămas arhitectul profesionist, artistul care și-a pus pecetea pe unele dintre cele mai importante construcții realizate în acea perioadă. Ar mai fi de adăugat că profesorul Nicolae Porumbescu fiind la Iași, apoi la Satu Mare, a rămas sufletește legat de Suceava, unde s-a întors după 1990 și, după un timp, alături de colega sa de muncă și viață, arhitecta Maria Vaida Porumbescu, a ales ca aici să aibă loc de veșnică odihnă (cimitirul Bisericii Adormirea Maicii Domnului). Astăzi învățământul numit generic de arhitectură s-a diversificat. Pregătește specialiști și în urbanism (foarte mulți), și în peisagistică, și în arhitectură de interior în multele facultăți din țară (poate chiar prea multe, dacă este să mă gândesc și la posibilitatea de a se asigura peste tot condițiile de calitate). Proiectarea de urbanism are astăzi o pondere foarte mare. La începutul anilor ’60 urbanismul (numit, după alții, sistematizare până în ’90) pentru noi, tinerii, reprezenta o teorie, pentru cei mai mulți dintre arhitecții vârstnici aproape că era inexistent. Un exemplu în acest sens: studiind centrul Sucevei, la o fază de detaliu de sistematizare, faza numită astăzi Plan Urbanistic de Detaliu, am expus pe un perete cinci variante și l-am invitat pe un coleg, pensionar, venit din București, în vârstă de peste 70 de ani, să-și dea cu părerea (Zaharia Tabârcă se numea, un tip cu o prezență fizică impunătoare, îndrăgit de noi, bun povestitor al lucrurilor trăite și văzute, un arhitect de altădată) și parcă-l văd uitându-se atent la variantele prezentate și apoi, întorcându-se spre mine, spunând: „…după mine monșer toate variantele sunt viabile!!”. Proiectase în viață numai clădiri, deosebirea este că acum discutam de ansambluri de clădiri, deci și de latura urbanistică a arhitecturii !! La sfârșitul primăverii anului ’59, după banchetul de terminare a facultății, înainte de a ne despărți, am organizat, toată promoția, o ultimă acțiune colegială ca studenți, respectiv o excursie de două zile pe Litoralul Mării Negre, pe banii noștri (deplasare cu un tren personal – regio, dormit la un internat, mâncare cum se putea descurca fiecare). Obiectul deplasării era să vedem noile hoteluri de la Mamaia și complexul hotelier Europa de la Eforie Nord, aflate în prag de a fi date în folosință în sezonul estival care urma. Prezentarea lucrărilor a fost făcută de profesorul Cezar Lăzărescu, coordonatorul proiectării. Ce am văzut ne-a ridicat pe aripile entuziasmului și poate e puțin spus. Se considera atunci că ne aflam în fața unei noi orientări în proiectarea de arhitectură în țara noastră: părăseam șabloanele arhitecturii realist-socialiste sovietice. Și, ca o paranteză, se răspândise vestea printre noi că, după ce a văzut aceste noi realizări de pe Litoral, Gheorghe Gheorgiu Dej, șeful statului din acea vreme, l-a premiat pe profesorul Cezar Lăzărescu cu un automobil Fiat 1800 (puține în țară pe atunci) cu care venea cu plăcere și la Suceava (m-am bucurat de o legătură aparte cu el). Și, după cele văzute pe Litoral, am revenit pe pământ: la puțin timp, am semnat împreună cu un alt coleg, tot din Câmpulung, contractul de angajare la Suceava, stagiar cu 430 lei pe lună. Profesional, prima reacție pe care am avut-o a fost asupra proiectului hotelului aflat în lucru, se zidea primul etaj. Împreună cu colegul am declanșat o dispută aproape de scandal privind proiectul acestui obiectiv. Ne-am abținut să comentăm prea zgomotos fațadele, care mai puteau între timp primi unele îmbunătățiri; revoltați am fost de faptul că hotelul era proiectat cu numai trei niveluri (parter și două etaje), deși era situat în plin buricul târgului. Am făcut demersuri la conducerea locală pentru se mai adăuga două niveluri (P+4). Am găsit înțelegere doar pentru încă un nivel, era nevoie însă de mai multe avizări și aprobări la nivel central. Cel mai important era însă mai întâi avizul de principiu de la Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare – CSCAS. Menționez că, în afara locuințelor individuale, aproape pentru toate construcțiile trebuia să se obțină aviz de la centru, respectiv de la CSCAC; CSP – Comitetul de Stat al Planificării (care gestiona banii publici și care intervenea și la soluții tehnice pentru reducerea valorii aprobate), unele proiecte având nevoie de mai multe avize (la fiecare fază de proiectare cu returnări și refaceri). După câteva luni, problema etajării hotelului era rezolvată. Menționez însă că la prima discuție la CSCAS, un consilier care îmi fusese și îndrumător în facultate mi-a spus prietenește: „Arhitectura la Suceava trebuie să miroase a cojoc”. Altă stavilă în procesul de proiectare cu care luptam, din păcate de cele mai multe ori fără rezultat, era prefabricarea excesivă (anii ’78-’80) și indicii tehnico-economici fixați prin acte normative – ex. densități, însemnând de fapt distanțe cât mai mici între blocuri, lățimea aleilor, străzilor, diametrul conductelor de apă și canalizare (cât mai mici) și cel mai dureros, de fapt vârful celei mai severe și păgubitoare restricții, mai ales pentru arhitecți, era consumul de metal. Evitate erau blocurile cu mai mult de 5 niveluri, construcțiile pe structură metalică pe care le vedem astăzi atât de des, atunci constituind o mare excepție. Era interzisă amplasarea construcțiilor pe terenuri cu rezistență redusă la fundare pentru care soluțiile de fundare impuneau un mare consum de oțel beton. Spre exemplu, în lungul str. Universității, era înainte interdicție de construire, excepție făcând locuințele parter (deoarece pe acest traseu curgea odată un pârâu). Edificiul actualei primării a municipiului Suceava, cât și alte construcții realizate după ’90 pe această stradă au fost posibile cu importante consumuri de oțel beton. Poate altă dată ar fi util de punctat pentru cei de azi și mâine despre oameni și fapte din trecutul institutului de proiectare din Suceava, care ajunsese să aibă în 1990, an în care apăruseră primele semene de dizolvare, nu mai puțin de 450 de salariați (cca 180 cu studii superioare, de departe pe primul loc din județ din acest punct de vedere, dintre care 30 arhitecți). Revenind la cele afirmate la început privind forța pe care o are astăzi obștea arhitecților (din 1972 în Botoșani își începuse activitatea o unitate proprie de proiectare), mă refer la cei peste 100 arhitecți și conductori arhitecți din județul Suceava (chiar dacă unii dintre ei activează în prezent în afara județului) care pot aduce un spor important la configurarea spațiului arhitectural al zonei. Am înțeles că Filiala noastră a Ordinului Arhitecților este apreciată pe plan național. Punctual, menționez doar actualul sediu, obținut prin restaurarea prin eforturi deosebite a unui monument istoric și de arhitectură (fosta uzină de apă de acum peste 100 de ani) realizare apreciată și în afara țării. Ce ar fi mai bine? – ar fi mai bine dacă în instituțiile administrative ale județului, măcar la cele mai importante, am avea și arhitecți în structurile lor de specialitate, compartimente și comisii de urbanism, disciplina în construcții, de ce nu și la Inspecția de Stat în Construcții (printre alte aspecte mult mai importante poate nu am vedea spre exemplu clădiri reprezentative care se degradează nemilos din cauza unui burlan sau jgheab defect de mulți ani și, din păcate, sub ochii indiferenți ai beneficiarului sau conducerii comunității, sau nu am mai vedea locuințe sau alte edificii verzi, albastre…); – ar fi bine dacă ar avea loc măcar niște discuții organizate, atunci când sunt vizate construcții mai importante sau amplasamente de construcții mai importante la Filiala Ordinului Arhitecților, înaintea eliberării dovezii de atestare profesională sau a eliberării autorizației de construire la instituțiile abilitate. Se va spune că se intervine în actul de creație al arhitectului, că nu este democratic. Nu cred, atâta vreme cât vizează probleme ale rezolvării spațiului arhitectural de importanță pentru întreaga comunitate! Sigur, gama problemelor este mult mai largă. Și, dacă în cele afirmate de subsemnatul, că și în multe alte situații sunt necesare și îmbunătățiri legislative, totul mi se pare posibil când ai argumente. Am încredere în președinte – arhitectul Constantin Gorcea – ca și în întreaga conducere a Filialei Ordinului Arhitecților că își vor face treaba. Arh. EUSEBIE LATIȘ