George Sidorovici despre Constantin Ștefuriuc, acum 44 de ani *

Când e autentică, adolescența poate deveni una din vârstele eterne ale poeziei. O stare de grație nesimulată caracterizează volumul de debut al lui Constantin Ștefuriuc și dacă i-am șterge titlurile am avea de fapt un unic poem alcătuit din scurte fulgerări ale sensibilității.

 

Surprinzătoare nuclee metaforice, organizate într-o succesiune rapidă, atrag atenția și luminează cu intensitate un univers invadat de lună, de zăpezi, de păsări, pești, ierburi și ape limpezi. Simbolurile vârstei – conștient de ele poetul le folosește cu ostentație ingenuă – decurg dintr-un mod necesar de exprimare. Poezia e intuiție, mai ales, respirație firească, uimire. Conceptul îi e străin, pe tărâmul inefabil al vârstei de trecere se operează numai cu imagini. O tulburătoare neliniște, puțin amară, puțin naivă uneori, constituie substanța acestor poeme, circulă prin ele ca un fluid. O descifrăm din transparența primelor versuri încă „Pe o vârstă de băiat /Ard cu inima cuvinte, /Stelele să doară când și-ating /Nostalgia de-un copac fierbinte. /Robinson pe-o insulă prea albă /Trece prin destinul unei ape /… Prinț adolescenței mă declar /Și să fiu pot peste păsări rege…” (Pe o vârstă de băiat). E jocul unui băiat grav, ascuns în „platoșele vârstei”. „Sânge, tu nu știi încă să minți!”, se afirmă într-unul din multele versuri frumoase ale cărții. Acuitatea senzației, încărcătura afectivă a gestului, sentimentul că vârsta se rupe dureros din sine însăși, conferă discursului liric un timbru de frapantă naturalețe, chiar atunci când îmbracă vestminte scăpărătoare. Oricât de grăbit sau de sceptic ai răsfoi acest volum de debut, nu se poate să nu te impresioneze o astfel de structură: „Tânăr și dureros de frumos prințul, /Tânăr și dureros de prieten prințul /Cerul își arde condamnații în Lună, /Luna-și face cuibu-n fântână. /Prințul, prințul, prințul. /De ce-i vânt, de ce-i vânt /S-or fi iubind morții-n mormânt /Sau zboară prințul, prințul? /Am văzut pietrele, pietrele /Se rotunjeau precum fetele /Când așteaptă în iarbă să plouă /Cu sânii de rouă, de rouă. /Prințul, prințul, prințul”. Există la Constantin Ștefuriuc un instinct sigur al metaforei revelatoare. Ea se naște spontan ca o pulsație a inimii. Lipsită de elaborări trudnice, are rezonanțe limpezi și fragede. Cuvântul aspiră spre altitudini, versul tremură-nfiorat într-un văzduh de mari purități. Pentru puterea lor de sugestie se cuvin a fi citate, chiar izolat, scoase la întâmplare din context, astfel de versuri cu sunet înalt: „Ard în Lună veverițe de omăt. /Pușca înnebunește fără glas”… „Peștii se izbesc de soare și pier. /Suav trece râul prin trupul băieților”… „Apele umblă desculțe /În cămașa lor de fată”… „Părul ți-l ridic în soare /Ca pe-o apă în picioare”… „Toamnă, pe cai! /Pleacă băieții-n armată. /Prunii amețiți sar peste focul din lună”. O posibilă obiecție asupra divergenței imaginilor, risipite ca astrele într-un Cosmos cu o redusă putere de gravitație, ar fi numai aparent justificată. Chiar în asemenea cazuri (Râul, Știam de la păsări, Păunul, Vânătorile regale ale Soarelui), atmosfera poeziei nu se destramă, nu lasă impresia unei aglomerări haotice. Poemul își are nucleul viabil, pivotul trainic, dincolo de legăturile sintactice sau logice, în zona imponderabilă a candorilor. Grația și concentrarea lirică se convertesc câteodată în ironie, fantezia împrumută un ușor aer funambulesc: „Eu sunt împăratul Constantin /Prim-vicepreședinte al Soarelui /Și aghiotantul lui Dumnezeu”… „Ramses e un cal frumos, /Ramses e-nhămat la tron”. Sau cu un zâmbet hâtru: „Cântă pupăza în pod și mă crede voievod”. Radiografie a unei neliniști existențiale, Pe o vârstă de băiat conține totodată un proces de identificare cu lumea, cu bogăția ființei umane, cu năzuințele epocii. Sunt câteva frumoase poeme unde Constantin Ștefuriuc își proclamă certitudinile răspicat, la modul senin, cu aceeași prospețime. Citez din nou, integral: „Iată, stelele intră-n ogorul Lunii; /Țara-și trimite zboru-n semințe, – /Păsări albastre și calme /Zboară din zodia minții. //Iată marmura iernii cum înverzește, /Mânjii se-aprind la copite, /Ora semințelor se rotunjește, – /Apele intră-n ispite. //Iată, munții își pun tricolorul, /Piatra-n statui se avântă, /Doarme cu capul pe Lună izvorul, – /Zeii semințelor cântă” (Poem pentru semințe). Cu volumul său de debut, neașteptat de unitar sub raportul tonului și al expresiei, Constantin Ștefuriuc se afirmă, neîndoielnic, ca un poet deosebit de înzestrat. O întâie recenzie (vezi Luceafărul din 15 august 1970) consemnează pertinent: „Printre atâtea debuturi nesemnificative, confuze, afectând maturitate și experiență, Constantin Ștefuriuc se distinge prin limpezimea limbajului și o franchețe aproape dezarmantă”: Personal, am mare încredere în traiectoria, previzibilă oarecum, a talentului său. Poemele acestea aparțin unei etape trecute și poetul o știe („Trebuie să-mi scot măștile. /Mai întâi acestea de foc –). În cele publicate recent prind a se contura sensuri noi, o viziune mai dramatică a lumii. Nu e vorba de o schimbare de voce, ci de o împlinire a ei, de o adâncire a registrelor, când prea multa lumină începe să se nuanțeze cu lunecarea suavă a penumbrelor, când discul solar își echilibrează mișcarea pentru a i se distinge mai lesne culorile. *Cronica literară: Constantin Ștefuriuc, „Pe o vârstă de băiat” (,,Zori noi” 7065, duminică, 6 septembrie 1970)