Monahia Elena Simionovici: „Mi-am dorit să fiu mai la nord de mine însămi”

Iertată fie-mi îndrăzneala de a o cita conturându-i polul rațional și polul afectiv, netrecând peste faptul că smerenia și modestia îi sunt bornele esențiale. Dovada? Nu un „nume adunat pe-o carte”, ci Mănăstirea, Evanghelia, muntele, Crucea și cerul albastru, floralul unui suflet frumos care a rodit și a rodnicit Mănunchiul de gânduri (inspirată copertă cu prinos adus divinității, act votiv de supunere și închinare a roabei lui Dumnezeu ce nu-și scrie numele, ci sugerează prin imaginea din dreapta că osteneala omului este lucrarea Domnului). Iluminări divine și intensitate harică. Umanism creștin și înțelegere superioară a pluralismului religios.

 

Crez uman, autodefinire și modestă mărturie a unei trăitoare și slujitoare întru Domnul. Cărturar autentic și scriitor care împărtășește bucuriile duhovnicești. De altfel, papa Ioan Paul al II-lea, definea ortodoxia și catolicismul drept plămâni ai creștinătății. Întocmai ca Biserica-mamă. Monahia, prezentă la întâlnirile multor foruri ecumenice, nu intră în dispută privitoare la dogmă, ci prestabilește valorile consacrate raportate la Mitteleuropa, la Est și la Vest, la țările nordice sau la cele din bazinul mediteranean, asiatic sau african, preamărind creștinismul iluminat de pretutindeni. Paradigma religioasă susține aportul douămiist prin capacitatea sa empatică de a se coborî în timp și de a reface epoci, cât și prin spațialitatea grefată pe o frumusețe interioară a simțirii și a interpretării. Călătoriile se încarcă de interioritatea excursului și a discursului cu simboluri de transcendență. Pelerinajele duhovnicești – splendide ca realizare scriptică – accentuează și mai mult identitatea ortodoxiei. Îmi vine în minte studiul comparatist – Răsunete ale Pindului în Carpați – și admir binecuvântata ieșire din timp a maicii-pelerin, Și cât de bine i se potrivesc certificatul de pelerin și, simbolic, însemnele distinctive: toiagul, scoica pentru a sorbi din izvorul haric, burduful cu mica rezervă de apă necesară străbaterii drumurilor credinței și ale pocăinței. Viețile sfinților și legendele hagiografice receptate în timpul școlarității mele se asociază povestirilor parabolă și explicațiilor date de măicuța-ghid picturii de la Biserica Sfintei Cruci de pe muntele Sion: „Avraam i-a dat ascultare nepotului său Lot să ude aducând apă din Iordan un pomișor alcătuit din trei mlădițe ce creșteau îngemănate: una de cedru, una de chiparos și alta de finic. Cu mare osteneală și multe ispite și-a împlinit Lot ascultarea. Peste ani mulți când se construia Templul din Ierusalim, pe lângă cedrii aduși din Liban au încercat meșterii să folosească și acest trunchi atât de ciudat crescut.” Neputându-l folosi, meșterii l-au aruncat în scăldătoarea Vitezda. „Acolo a așteptat timpul când mai îngreuiat de apă a devenit Crucea pe care Mântuitorul a purtat-o spre Golgota și pe care a fost răstignit pentru păcatele noastre”. Și o alta despre Mănăstirea Sfântului Gherasim care, când era în rugăciune, trimitea asinul cu burdufurile pe spinare să aducă apă pentru puținele verdețuri necesare traiului. Drept pază, îl însoțea leul pe care-l vindecase Sfântul. Într-o zi, din negrija leului, o caravană de beduini a luat și asinul. Ca un adevărat ucenic, leul a trebuit să aducă singur apă. Dar a venit și clipa de răsplată pentru răbdarea și ascultarea leului. Când beduinii se întorceau cu caravana în care se afla și asinul bătrânului călugăr, leul a răcnit atât de înfricoșător încât i-a dus pe toți, cu tot cu caravană, la judecata bătrânului. Plecând liber în pustietate, a revenit când Sfântul Gherasim se mutase la Domnul. L-a jelit, s-a culcat lângă mormânt și a dormit ca un adevărat ucenic lângă părintele său. Acum în curtea Mănăstirii, lângă icoana Sfântului, crește un palmier firav”. Solidă școală a învățăturii bisericești. Raportarea se face prin studiu comparat, cu rădăcini adânci în mentalitatea diferitelor religii. „Faraonul însemna locul ales pentru înălțarea templului, pridvorul era marcat de căderea săgeții, iar sulul de papirus cu numele întemeitorilor îl așezau în sanctuar, așa cum punem noi astăzi numele ctitorilor în Sfânta Masă din Altar.” Sau pe tabloul votiv. Cronicarii și legendele ne povestesc acestea în dulcele nostru grai. Solidă școală a vieții bisericești. În Țara Sfântă, în Grecia sau Egipt, pe urmele Mântuitorului și ale Apostolilor, ale lui Moise sau Ilie, reascultăm cu ochii sufletului Epistolele către corintieni sau tesalonicieni, înminunându-ne de eremiții copți din Egipt, de locurile sfinte și de calea dreaptă a credinței. Imagini caleidoscopice dintr-o carte de geografie sacră cu dimensiuni harice. O carte de duminică de mare folos spiritual prin care intrăm în rezonanță cu dimensiunea sacralității, făcând din lectură un act vital, prilej de revelație și de bucurie. Măicuța Elena este o călăuză pertinentă și competentă ce ne readuce în sanctuarul voronețian după alte popasuri sătmărene și maramureșene. Am pornit cu Locuri și ne întoarcem la Oameni numiți și nenumiți, dar cu blazon de înaltă spiritualitate. De la Cuviosul Daniil Sihastrul la adormitul întru Domnul Petru Comarnescu, de la Măicuța ce a adus-o pe lume la Maica Stareță, de la academicianul Eșanu la ministrul Noica, de la prințul Șerban Cantacuzino, rămas tot român, la Măiastra Angela Gheorghiu, de la inimoasa Doina Cernica la aniversatul Grigore Ilisei, de la doctorița obștii la sufletul de aur al prietenei noastre și la neobositul Lețiu, tot oameni în adevăratul înțeles al cuvântului. Oameni și locuri. Oameni și Cărți. Admirație pentru Noica – filosoful, Noica-teologul, Noica-arhitectul restaurator. Mângâiere de suflet nedreptățitei Micaela Ghițescu. Laudă harnicei jurnaliste Elena Condrei. Omagiu teologului Bartolomeu Anania și deopotrivă scriitorului Valeriu Anania care fuzionează fericit în exemplara traducere a Bibliei, 2001. Pagini pertinente despre Floare albastră, Veronica și sensibilitatea poetică a Doinei Cernica. Autoarea este un fin receptor care are organ poetic sensibil la muzicalitatea și strălucirea cuvintelor, la semn și simbol, stăpânind arta narațiunii, cultivând lirismul psalmic. De altfel, și receptarea critică o realizează în tușe esențializate. Mănunchi de gânduri, Editura Geea, 2014, este a șaptea carte a monahiei Elena și a fost tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. Prefața universitarei Carmen Cornelia Balan evidențiază „fărâma de cer picurată în albastrul Voronețului” în „o carte a majoratului” împletind Albastru, Azul, Bleu, Blu… cu firul tricolorului românesc. Editoarea Elena Condrea invitată la lecturarea unei cărți-bijuterie aducătoare de liniște și pace sufletească. Bucurie de suflet pe care o împărtășim, dacă ne este permis, alături de Maica Stareță Stavrofora Irina Pântescu, de monahia dr. Gabriela Platon și de întreaga obște monahală. Carte caldă, scrisă cu sufletul, dar și cu rațiunea smereniei nordului ce-i estompează contururile.