Din războiul nostru politic

 

Niște versuri din folclorul basarabean ne transmit un sfat: „Când brazda-i strâmbă pe meleag, cei ce trag/ Dă-n cela ce de cap îi duce”. La noi în acest început de primăvară „toată floarea cea vestită” din fruntea țării și de pe margini trage împrăștiat cu săgeți veninoase, unele ruginite, în partide și liderii lor, în grupări nou altoite, fără vreo grijă la „cei ce trag cu plugul”, iar meleagul e scos de vânzare. Ce-or fi vrând cei căzuți la Odesa, la Cotul Donului, în Munții Tatra, ori în văgăuni și ape neștiute de nimeni? „Dați dispăruți” ei au fost și sunt și astăzi plânși, iar alții stau zidiți de vii în ghețurile Siberiei. Guvernanții ar trebuii să-i audă și să anuleze legea vânzărilor de pământ românesc. În acest mileniu al civilizației, noi, urmașii celor pomeniți mai sus, suportăm un război fără arme, fără avioane și tancuri. Timp de zece ani ni s-au îmbolnăvit sufletele și ni s au rătăcit gândurile acționând mereu noi între noi, unii împotriva celorlalți, încât s-au adunat mormane de procese, crime, umilințe, sinucideri, minciună și sărăcie. În prezent, în urma ruperii USL-ului, prin nedreapta generalizare, toți liberalii sunt vinovați, cei de stânga la fel, iar cel ce conduce plugul pe meleag jubilează și caută alte făcături. Aflându-ne în prag de alegeri, nu era momentul să se organizeze un asemenea „festival” de ipocrizie vicleană. La organizarea lui s-a premeditat, s-a țesut serios și s-a ales și un „pion” defect, domnul Iohannis. Păcat! S-a lăsat folosit dezamăgindu-ne. Domnul Crin (nume de floare curată) a jucat un rol nou, în care vesel forțat îndemna la bucurie, printr-un altfel de discurs: dezarticulat, nisipos. Probabil că va regreta acea „seară atât de frumoasă”, cum o declara, dar oamenii sunt supărați. Nu pot acționa mecanic; au relații amicale, de vechi colaborări în muncă, de rudenie, în ciuda partidelor din care fac parte și reacționează simțind românește. Un exemplu grăitor este susținerea lui Mircea Diaconu. Mai nou, devin vocali tocmai acei pe care milioanele de români i-au dat jos din scaunele cu proptele. Doamna care a ridicat minciuna cu număr de voturi în fața întregii țări, fiindcă o chema Alma și Roberta pronunță insinuant prenumele premierului: Viorel Victor Ponta. Adică Viorel e doar un copil. Îl imită pe Traian Băsescu. Alții pun accentul pe prenumele Victor = Victorie! Dar acest nume vine din legendă. Legenda Viorelei, floarea primăverii, alături de ghiocei, floare care răsare din lacrimile unei copile cu ochi albaștri ucisă de viscol, în urma persecuțiilor din partea unei mame vitrege. De vitejie se bucură și Viorel Victor Ponta, iar de un tată vitreg am avut parte toți în acești ani de război ai discordiei. În mileniul civilizației, noi românii suportăm de aproape zece ani un război fără arme, care ne-a uscat sufletele și ne-a obosit gândirea. Un război al neliniștilor și al conflictelor cu efect în dezbinarea socială, cu mormane de umilință, minciună și sărăcie. Am sperat că liderii PNL și PSD, doi tineri bărbați fără păcate comuniste, nu vor cădea în capcana politică spre a fi izgoniți din sufletele românilor, precum Adam și Eva din Rai. Acum, spre finalul războiului demolator, zilnic în auz ne bate „acciza” care pune în pericol „economia națională”! În sfârșit, iată că a devenit importantă economia națională, care depinde de acciză, o taxă de consumație, percepută asupra unor materii de consumație (cf. Dex). Aplicarea accizei la carburanți nu se compară cu taxa Băsescu. Nu se compară cu buzunăreala (legală!?) a pensionarilor. Și nu se compară cu reducerea laptelui praf pentru sugari, „că e plină țara de mămici și bebeluși”. Nu e vinovată acciza că în satele românești sărbătorile de altă dată au murit, iar bătrânii se mută prea devreme în cimitire. Recent, un grup de seniori prezenți în fața bisericii, după slujba sărbătorii „Buna Vestire”, schimbau gânduri legate de prezent și-am reținut cu respect opiniile lor. „După câte hoarde păgâne și câți neiubitori de Hristos ne-au călcat pământul, ar fi necesară o slujbă de exorcizare în toată țara, începând de la Cotroceni în jos”. Și tricolorul, icoana țării, ar trebui purificat, fiindcă nimeni de pe tronul lui n-a mai folosit limbajul din timpul acestui deceniu blestemat. Poate ar ajuta biserica pe guvernanți să anuleze legea vânzării de pământ și păduri românești, că ne facem de tot râsul țărilor de pe glob. Avea dreptate Voltaire în concluzia lui: „Că prea am avut noroc și de greșeli istorice și de minciuni istorice”. Poetul, mare român patriot, Adrian Păunescu întreba: „Oare unde-au fost românii/ Când a fost tăiat Viteazul?!” Noi toți ne întrebăm acum: Oare ce gândesc românii,/Când li se vinde izlazul?