Frânturi din viața de zi cu zi

Dialogurile Mariei-Elena Cușnir cu “umbra” sa au ajuns la al treilea volum; cele trei “secvențe” – Dialog cu umbra mea, I, Eu și umbra mea și Dialog cu umbra mea, III (Editura Opera Magna, 2013) -, deși păstrează forma și ordinea cronologică specifice, nu reprezintă un jurnal intim, ci se apropie, mai degrabă, de formula compozită a confesiunilor: dialogurile cuprind notații ale stărilor interioare, frânturi din viața de zi cu zi a unei ființe în luptă cu vremea, cu “clipita” sa, pentru a (re)găsi timpul pierdut și reflecții despre preajma sa și, mai ales, despre generația din care face parte: “Suntem generația ce ne irosim viața în obscuritate – notează cu nedisimulată amărăciune Maria-Elena Cușnir -, răsfoind presa sau pierzând prea multe ore în fața televizorului, lăsându-ne îndoctrinați de știri explozive, atât de departe de realitate. Spațiul nostru vital s-a restrâns. Nu mai contează ce gândim sau ce gândesc alții despre noi”.

 

În acest orizont, cele mai multe dintre notațiile din Dialog cu umbra mea fixează paragina, surparea de după ieșirea la pensie („Sentimentul că ești inutil după retragerea la pensie lasă un gol sufletesc imens, ca și cum te-ai prăbuși. Retras în ungherul tău te simți părăsit. Viața de fiecare zi e lipsită de sens. Existența devine pustie în ciuda altor motive existențiale pe care le cauți cu disperare. Sentimentul înfrângerii coincide cu nefericirea. Te simți lipsit de energie, iar spațiul și timpul devin sufocante”; “Te simți stânjenit de anii tăi, te adâncești în tăcere de parcă ți-ai cere scuze. Tăcerea se prelungește, căci ai abandonat o lume”; “Viața scârțâie, devine banală, mai ales după ce ai în mână talonul de pensie. Nu mai muncești ca să câștigi bani, constați uimit că legătura emoționantă cu semenii, alături de care ai trăit câteva decenii, se năruie și dispare ca și cum nici n-ar fi existat. Trăiești sentimentul umilitor că socotelile cu viața s-au încheiat”), dar și răzvrătirea ființei interioare împotriva trecerii inexorabile a vremii sale, cu încercarea de a se refugia “în afara timpului” și rechemarea insistentă a “colțului copilăriei” din Maramureș, același cu “colțul” din Ieșirea din Ieud al poetului Ioan S. Pop: “Chemarea acelui colțișor înseamnă foșnetul copacilor din grădina casei sau de pe dealul Arșița, respirația dimineților însorite sau întunecate, visele din nopțile geroase de iarnă, bătăile aripilor vrăbiuțelor aliniate în nucul ce trona asemenea unui rege în curtea din fața casei, sub care era pompa cu cea mai rece și limpede apă, rivalizând cu apa ciuroiului din grădina de pe Arșița, poreclită «Gropile». Drumul până acolo era cu gropi, dar grădina era neasemuit de frumoasă. Din orice colț ai fi privit-o se revărsau cele mai fermecătoare imagini, casa și izvorul («ciuroiul») erau străjuite de jur împrejur de coline domoale cu copaci și arbuști iar în depărtare era dealul de unde coborai la Dragomirești sau Ieud”. Darul pe care ni-l oferă această carte este chiar ființa care se (re)face pe măsură ce se rescrie timpul amintirii, în lumea magică a copilăriei, care, iată, e “lumea cea adevărată”: personajul-narator se definește în raport cu acel timp și cu acel “sine în act”, care devine contemporan cu experiențele trecute, ajunge să trăiască (din nou) trecutul: “Cât de târziu descoperi pacea și tihna vremurilor pierdute în anii copilăriei! Nimic nu zdruncina zilele și nopțile. Aromele bucatelor de atunci, gustul lor persistă peste atâtea decenii! Atâția ani s-au scurs parcă într-o stranie uitare. Chipul și râsul copilăriei, în adevărata dimensiune, se relevă în timpul amintirilor. Atâția ani am perceput existența ca pe o poveste ce-mi aparține, iar acei ani nu numai că nu mă ispiteau, dar nici măcar nu-mi apăreau așa ca astăzi, înșiruiți unul după altul, unul mai frumos ca altul! Fiecare amănunt, până și foșnetul vântului printre copacii din grădina casei, dealul Arșiței, îmi apare acum scăldat în lumină. Îmi reînvie cu atâta putere până și culoarea rochiilor sau taioarelor mamei, a celor trei costume ale tatălui, a paltonului sau balonzaidului, a pălăriei agățate în cuier”. Una dintre invariantele dialogurilor cu umbra ale Mariei-Elena Cușnir este ceea ce aș numi atracția pădurii, explicită în evocarea drumurilor dese la Vârfu Dealului, “în inima Bucovinei”; în fapt, peisajul e, ca la romantici, o stare de suflet, se constituie, până în detaliu, în jocul imaginarului și al stărilor interioare; astfel, dacă starea e de plinătate, în rare registre ale elanului vital, fumul din coșurile caselor unui sat “din vale” se ridică viguros, în schimb, dacă, pe același drum spre Vârfu Dealului, ființa se însoțește cu “nesiguranța, confuzia sufletească, neîmplinirile de tot felul”, fumul din coșurile caselor aceluiași sat se ridică sfios spre înalt. În aceeași ordine se înșiruie și pozele pe care autoarea le face personajelor întâlnite în plimbările zilnice pe străzile Sucevei: o “fostă colegă pensionară”, cu “privirea rănită, fără strălucire, tristă, descurajată”, silueta în negru a unei femei “rupte de lumea exterioară”, o nălucă, bătrânul, cu o sacoșă de rafie murdară, cu paltonul fără nasturi, bocanci fără șireturi, fularul deșirat, căciula ruptă, rătăcind pe străzi, scotocind prin tomberoane, femeia din piață, înfofolită, cu mâinile tremurânde, încercând să vândă te miri ce miez de nucă și fasole, o altă bătrână, uscățivă, cu părul cărunt prins în spate în coc, zâmbind unei amintiri îndepărtate, un cuplu care “se apropie de 70 de ani”, doi oameni ai străzii: “Ca și cum ar fi fost bolnavi, doi oameni ai străzii, cam de 60 de ani, îmbrăcați în treninguri murdare și adidași rupți erau adânciți în somn. E un intrând în fața Spitalului de boli contagioase, unde până acum câteva luni era un mic magazin de unde bolnavii își cumpărau fructe și dulciuri. În acel spațiu, veșnic murdar, noapte de noapte dorm cei doi fără a fi stingheriți de trecători, zgomotul mașinilor, de frig sau caniculă. Chipul lor e răvășit de vârstă, dar mai ales de traiul de zi cu zi. Privirea e întunecată, inexpresivă. I-am studiat în repetate rânduri. Lângă băncile pe care dorm sunt sacoșe, sticle de apă sau bere, alte resturi de care nu se sinchisesc. Unul dintre ei are pomeții mai proeminenți decât e firesc iar când vorbește îi curge saliva; nu e greu să vezi că nu are dinți aproape deloc. Celălalt e taciturn, are barba crescută, neîngrijită. Niciunul nu e bărbierit. Uneori, când trec dimineața pe acolo, dau impresia a două trupuri neînsuflețite, hidoase”. Arta portretului e, cum se vede, un domeniu de excelență pentru Maria-Elena Cușnir, Aceste portrete, modulate în dinamica stărilor interioare, fac trecerea spre cel de-al doilea etaj narativ din Dialog cu umbra mea; identificându-se în pădurea de la Vârfu Dealului, dar și pe străduțele lăturalnice, în piețele sau pe bulevardele Sucevei, personajul-narator adună o sumă de reflecții care, unele lângă altele, fac portretul anului 2012 (notațiile încep cu 1 ianuarie și se încheie pe 17 ianuarie 2013). Dacă în natură sau pe drumul repetat spre spațiul copilăriei din Maramureș autoarea caută purificarea sufletească, înfiorarea și abandonul în spațiul meu sacru, acela care conferă identitate și temei ființei interioare, în “aventura” care începe la 1 ianuarie 2012, cu plimbări zilnice “la ore matinale” pe străzile Sucevei, se dezvăluie, mai ales, imaginea unei lumi “second hand”, textul luând forma și tonalitatea unor reportaje din (i)realitatea imediată. Peticul de cer albastru de la Vârfu Dealului se întunecă în clipe de răzvrătire, fie la adresa edililor unui oraș neîngrijit, șantier de peste douăzeci de ani, fie, mai larg, la adresa unei societăți strâmbe în construcția sa: “Sărăcia echivalează cu înfrângerea și cei mai mulți români sunt săraci. Discrepanța dintre bogați și săraci s-a acutizat. Politicienii trăiesc deasupra realității sau se prefac că n-o cunosc. Pentru ei valorile comunităților nu reprezinte nimic. Și există cu adevărat valori. De unde să știe câtă suferință și umilință pricinuiește sărăcia! Ne despart două săptămâni până la alegerile parlamentare. Insulte la T.V., insulte în presă, insulte între alegători. Nu e greu să-ți dai seama că niciunul dintre partidele politice nu are soluții pentru situația economică actuală, bântuită de tentaculele nemiloase ale crizei, și mai ales, pentru fragilitatea existentei. Relațiile dintre semeni sunt năpădite de mizerie, de egoism, de invidie și răutate. Și atunci nu te mai miri când, la primele ore ale dimineții, crâșmele din piețe sunt pline de bărbați, uneori și femei, ce-și alină nesomnul cu țuică ori bere. Și nu te miri să vezi tineri în puterea vârstei pierzând vremea pe străzi. De ce nu muncesc? Răspunsul îl știm, dar ne prefacem neștiutori”. În același fel notează diarista efectele deprecierii leului și relațiile degradate între oameni “taciturni sau arțăgoși”, timpul rânced, stătut al unei lumi năruite în tot felul de promisiuni mereu înșelate, dispariția, în oraș, a obiceiurilor de iarnă, felul derizoriu al comemorării lui Eminescu, rugina zilelor reci și ambițiile orgolioase ale politicienilor “găunoși sufletește”. Ruina nu e, totuși, deplină; personajul-narator găsește repere de siguranță și promisiunea supraviețuirii în satul care cultivă alte valori, în adevăratul “centru urbanistic” al Sucevei, care rămâne Cetatea de Scaun, în bisericile care conferă o altă dimensiune, aceea a unei taine de dincolo de timp și în călătoriile (în Maramureș, la Vârfu Dealului și, deopotrivă, în Alpii francezi, la Viena, într-un muzeu, la Istanbul, Malta, Toscana) care deslușesc, de fiecare dată, sentimentul reconfortant al apartenenței la “comunitatea sucevenilor”: autoarea nu se sfiește să scrie “fericirea, cea de-o clipă, are culoarea țării tale”. Maria-Elena Cușnir caută mereu sufletul locului și nu obosește să invoce dreptul la demnitate; iată notația din 22 ianuarie 2012: “Ultimele șase zile s-au aflat sub semnul protestelor de stradă. Inima lor este Piața Universității din capitală, devenită simbol al acestora. Oare e semnul patriotismului, al trezirii spiritului civic? Răzvrătiți împotriva măsurilor dure de austeritate sunt în multe țări europene, dar la noi s-au extins la nivelul întregii țări. Politicienii nu pot fi lăsați netulburați la nesfârșit mai ales când calcă în picioare demnitatea. De-a lungul secolelor au învățat să-și schimbe înfățișarea, să mintă, să promită, plăsmuind scenarii pentru cei pe care-i cred orbi. Oricât de întunecate ar fi zilele și ferestrele caselor, instinctele nu pot fi amăgite la infinit. Promisiunile scârțâie, viața se golește de speranță. Nu te mai poate însufleți nici răsăritul ori apusul de soare, nici primii toporași, nici pavelele ce se întind pe toate trotuarele orașului. Viața a fost mânjită. Nu cred că cineva vrea răzbunare, ci o alternativă care să se potrivească vieții fiecăruia. Dreptul la demnitate nu poate fi atins! Probabil am fost amăgiți destul și ne-am amăgit destul”. Á bon entendeur, salut! IOAN HOLBAN