Profesoară, scriitoare, luptătoare

Tațiana Vlad-Guga – profesoară și scriitoare, care în vara lui 2013 a împlinit 89 de ani și mi-a dăruit o carte, „Casa inimii”, și mi-a reamintit de fratele ei, părintele Mircea Vlad – a avut o viață zbuciumată, greu încercată, eroică. Merită rememorată.

 

Când venea pe lume la 13 noiembrie 1924, în casa părintelui Constantin și a presviterei Elena Vlad (născută Voronca), Tațiana mai găsea un frățior, mai mărișor cu un an, Mircea. Erau doi copilași sănătoși, voinici, frumoși, care, pe măsură ce creșteau, umpleau casa de bucurie. Și părinții îi iubeau ca pe lumina ochilor. Erau ei înșiși mulțumiți, fericiți. În iarna anului 1927, însă, mama le mai aducea un frățior, Radu. Dar, după o naștere grea, mama se simțea tot mai rău și la o săptămână cădea. Trecea „dincolo”. În eternitate. Și la puțin timp li-l lua la ea și pe Răducu. Era prima nenorocire care se abătea asupra casei lor, care se umplea de durere și jale. Tata rămânea văduv și trist, cu un băiețel de patru anișori, Mircea, și cu o fetiță de numai doi. Cine putea înlocui comoara care le lipsea? Toată dragostea! Prezența mamei de zi cu zi, noapte de noapte, atât de necesară, ca apa și aerul? Era oare încercare mai mare? Cunoscând și respectând cu strictețe canoanele ortodoxiei, părintele păstra în adâncul inimii sale icoana vie și neîntinată a presviterei Elena. Nu se mai căsătorea niciodată. Se resemna. Apela la ajutorul bunicii materne. Aceasta îi lua la ea pe Mircea și pe Tațiana, la Suceava. Fetița rămânea la ea, până ce împlinea anii de școală. Părintele venea și el mai aproape, ca ajutor de preot, la Sf. Ilie. Apoi, în 1930 se transferă ca paroh principal la Iordănești. Și, totodată, se angaja într-o generoasă, bogată și liniștitoare activitate. Devenea președinte al Asociației Culturale Arboroasa și al Însoțirii de Păstrare și Credit, din sat, în vreme ce copiii intrau amândoi la școală și lucrurile își aflau curgerea lor normală. Câtă vreme stase la bunica, Tațiana ascultase un sac plin cu povești. Învățase limba germană. Cunoștea toate florile din grădină. Deprindea treburile de gospodină. Pleca apoi la școală, la Cernăuți, cu inima plină ca stupul, cu de toate. Se înscria la școala primară. Se așeza în gazdă la unchiul ei, împreună cu Mircea. Simțea o sete nepotolită de carte. Parcă nici n-a băgat de seamă când a intrat mai departe la Liceul Ortodox de Fete „Elena Doamna”. Însă, vara, în iunie 1940, când absolvea clasa a V-a și se pregătea să plece în vacanța de vară, o necăjea o amigdalită. Trebuia operată. Tocmai atunci, dintr-odată, o cumplită știre – ca un fulger ce spinteca bolta-n amiaza mare – lovi din senin Bucovina și țara: „Vin rușii!”. Știrea se răspândi din plin și răscoli tot orașul, într-o singură zi. La 28 iunie 1940, în timp ce ostașii români părăseau cazarma, se retrăgeau fără luptă, funcționarii, polițiștii, jandarmii fugeau și ei care-ncotro, iar cei ce fuseseră anunțați clandestin, comuniști, evrei, ucraineni – care credeau că noua putere le aduce „lapte și miere” – deschideau porțile la închisoare, ieșeau voioși, gălăgioși pe strada mare cu drapele roșii, cu pâine și sare, cu flori. Tațiana n-avea decât 16 ani. Pe Mircea aveau să-l cheme sub arme. Tata încuia casa, lăsa baltă toată agoniseala și fugea cu ce avea pe el și încăpea într-o geantă, cu Tațiana, la gară, luând trenul, supraîncărcat, spre Suceava. Aceasta era a doua încercare cumplită, după moartea mamei. Familia rămânea, deocamdată, la Suceava, un an de zile. Tațiana se înscrie și-și continuă studiile la Liceul de Fete „Maria Doamna”. În anul ce urma, la 22 iunie 1941, România intra în război. Când în iulie se eliberau Basarabia și nordul Bucovinei, Tațiana revenea, în august 1941, la Cernăuți, iar familia la Iordănești. Casa fusese devastată, prădată. Totul trebuia luat de la capăt. În toamna anului 1943, Tațiana absolvea liceul și susținea și bacalaureatul. În ultimii ani de liceu debutase în revistele școlare și cu primele versuri. Cum la Universitate se produceau schimbări – se crea Institutul Politehnic, se desființa Facultatea de Litere și se păstra Teologia – Tațiana renunța temporar să se înscrie la vreo facultate și se angaja temporar ca suplinitoare la învățământul primar, la Iordănești. Sfârșitul războiului se contura tot mai sumbru pentru țară. În primăvară, la 25 martie 1944, familia pleca în cel de-al doilea refugiu – care a însemnat un nou calvar, mai lung decât primul și care s-a dovedit fără putință de reîntoarcere. Cu o căruță și cu un cal, familia părăsea Iordăneștiul și pleca într-un lung refugiu, până-n Banat, poposind și cerșind din loc în loc, cu multă umilință și puțin noroc, într-o țară care era și ea invadată de suferință, foamete, tifos exantematic, râie și trupe străine de ocupație. Când războiul se sfârșea, în 1945, familia revenea iarăși la Suceava. Tațiana se angaja pedagogă la liceul din oraș și, în același interval, 1945-1948, urma cursurile Facultății de Teologie, care se afla în refugiu la Suceava. Era ultima promoție ce absolvea, în 1948, această citadelă vestită a ortodoxiei Răsăritului, înainte de a fi desființată de noul regim. În 1948, Tațiana se stabilea provizoriu la Vatra Dornei. Devenea fiică adoptivă a acestei urbe, sperând că, într-o zi, va reveni în locurile natale, unde copilărise, își făurise primele vise și își aveau toți înaintașii ei locul de odihnă. Speranța s-a prelungit fără a-i putea întrevedea un sfârșit. S-a angajat profesoară la liceul din localitate. Preda aproape de toate – după cum se aproba de forurile politice: română, istorie, franceză, engleză, educație fizică, ansamblul coral. Intuia că noul regim nu agrea specializarea de pe diplomă, pe care scria teologie. De aceea, spre a evita dificultățile anuale la reîncadrare și verificare, a urmat și a absolvit cea de-a doua facultate, de română-istorie, la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași. Era singura profesoară cu două facultăți. Un cadru de elită. Erudită. Poliglotă. Și, poate, și cea mai urmărită de cei mai mulți informatori năimiți și asmuțiți de securitate să găsească în viața și activitatea ei un cât de mic „nod în papură”, încât s-o poată înlătura din învățământ „ca dușman de clasă”. Fiindcă era fiică de preot, iar fratele ei Mircea fusese între timp arestat. Tațiana s-a luptat necontenit. Și-a apărat cu demnitate și onestitate dreptul de a profesa, de a preda, de a-și păstra catedra – și a ieșit învingătoare. Și în 1953, când s-a căsătorit – cu colegul ei, Veniamin Guga, profesor de geografie la același liceu – a trebuit să lupte cu autoritățile care spuneau că el, născut la Cernăuți, orfan de ambii părinți, devenise între timp „cetățean sovietic”, fiindcă, în conformitate cu art. 5 din Convenția de Armistițiu, tuturor celor din Basarabia și nordul Bucovinei li s-au schimbat vechile buletine cu altele noi și au fost făcuți peste noapte „cetățeni sovietici”. Profesoara a inițiat și coordonat la liceu o revistă școlară, „Bistrița Aurie”. A considerat clasa un cadru prea strâmt pentru ce avea de spus și a elaborat până acum 10 cărți; a pus în slovele lor dragoste în loc de ură, sete de dreptate și libertate, îndemn la muncă cinstită și unitate de cuget și simțire. La cei 90 de ani, pe care îi împlinește în acest an, se prezintă ca o temerară și exemplară profesoară, scriitoare și luptătoare și tocmai în aceasta constă secretul vitalității și longevității sale.