Despre operațiunea „Gayaneh” (III)

(sau însemnări despre familia Chirilă din Rădăuți)

 

Atmosfera instaurării dominației sovietice și a primei etape a planului „Gayaneh” în România a fost surprinsă de Reuben H. Markham, în lucrarea România sub jugul sovietic, apărută la Boston, în S.U.A, în anul 1949, și tradusă în românește de George Achim, București, Fundația Academia Civică, în anul 1996. Din lucrarea amintită redăm doar pasajele privitoare la turneul lui Ion Mihalache, lider al P.N.Ț., din anul 1946, în orașele Suceava și Rădăuți. „După micul dejun, am ieșit cu o cunoștință din partea locului, pentru a vizita extraordinarele biserici și mănăstiri ale atrăgătorului orășel Suceava, și am fost impresionat să descopăr ce important centru istoric fusese acesta. Pe un deal magnific se aflau ruinele unei cetăți românești, veche de secole, iar răspândite prin oraș se aflau instituțiile religioase care au hrănit spiritul românesc și au întărit mândria românească de sute de ani. Am observat țărani bine îmbrăcați, unelte bune de gospodărie, materiale de bună calitate și, auzindu-i pe oamenii de la orașe și sate vorbind românește, eram uimit, pentru a suta oară, să văd demonstrarea faptului că pe căi misterioase soldații romani din Macedonia și comercianții din Asia au creat odinioară o națiune latină, tocmai aici în nord, printre triburi barbare nomade. Slavi în stânga lor, slavi în dreapta lor, slavi în fața lor, slavi în spatele lor. Toți îi atacau fără preget, dar acei latini au rămas aici. Ei sunt supuși celei mai mari presiuni din întreaga lor istorie, dar o înfruntă cu o rezistență caracteristică latinilor, egalând-o pe cea a timpurilor trecute, când voievozii români ridicau în Bucovina cetăți și biserici. Ședința organizatorică a lui Mihalache trebuia să se țină în cea mai mare sală a orașului, începând cu ora unsprezece. Delegați ai țăranilor urmau să vină din toate satele dimprejur. Cu o oră înaintea începerii ședinței, m-am plimbat prin oraș, cu un prieten, pe care mi-l făcusem de curând, vizitând seminarul teologic și piețele. Am văzut pancarte de propagandă comunistă, puse pe afișiere enorme lângă paiața principală. Ele înfățișau muncitori fericiți, locuind în case minunate, lângă fabrici prospere, țărani sănătoși și bine îmbrăcați strângând recoltele, cu zâmbete fericite. Intelectuali distinși, lucrând în birouri care, mână în mână cu muncitorii și țărani, se îndreptau către paradisul pământesc promis de comunism. Nu pot decât să spun că imagini similare decorează întreaga Europă de est, de la Varșovia până la munții Rodopi în Bulgaria, de unde poți arunca o privire către Marea Egee. Inspiratorii acestor afișe sunt foarte dornici de a pătrunde dincolo de lanțul Rodopilor și de a duce acel paradis și în Grecia […]. Nevrând să apar la ședință în compania politicienilor, nu m-am întors la casa gazdei noastre, ci am luat-o direct spre sala de ședințe, în mijlocul căreia am ocupat un loc. Nefiind din oraș, am atras atenția unora și, într-un mod misterios, pe care nu pot să-l înțeleg, chiar înainte de a deschide gura, eram ghicit că nu eram român. Ca urmare, țăranii delegați, șezând alături de mine, s-au strâns în jurul meu și au început să-mi pună întrebări. Aflând că eram american, unii, care fuseseră în America, îmi vorbeau într-o engleză foarte proastă, în timp ce alții puneau întrebări în limba lor, la care eu răspundeam într-o română nici ea prea strălucită. Asemenea conversații constituiau partea plăcută a muncii mele de jurnalist și eram bucuros să aflu prin contact direct ce credea această categorie de oameni despre situația țării. Din lunga conversație, variată, deschisă, am avut impresia că gândeau cam în același fel în care ar fi gândit și vecinii mei din Kansas, sau vecinii fratelui meu din Wisconsin, în circumstanțe similare. Se plângeau de teroarea exercitată de forțele de ocupație rusești și de guvernul României. Vorbeau despre primarii impuși ce-și terorizau satele, de afaceri economice proaste, discriminare, favoritism, brutalitate. Erau împotriva comunismului, care considerau că-i va deposeda de pământ și-i va face pe toți componenți ai unei mase strict supravegheate, la ordinele unei oficialități capricioase. Nu erau nehotărâți, proști sau timizi; știau exact ce nu voiau și protestau fără ocolișuri. Iar ceea ce nu voiau era guvernul în funcție. De asemenea, ei știau cel puțin un lucru pe care-l voiau, și acesta era libertatea, libertatea de a scăpa de toate problemele, inclusiv de recoltele sărace și de prețurile ridicate, dar în special, libertatea de a scăpa de guvernul Groza. Ei nu și-au însușit aceste idei ca rezultat al vreunei propagande, deoarece nu auzeau decât propaganda guvernului. Aceasta era prima ședință politică a opoziției la care participau, în ultimii opt ani. De la radio, din ziare, de la vorbitori ocazionali și de la funcționarii din satele lor, ei nu auzeau nimic altceva decât lucruri minunate despre Groza și guvernul său. Scena mi se părea fundamentală și clasică, apropare biblică. Oamenii aceștia, cu mâinile înăsprite, săraci, îmbrăcați modest, care parcurseseră kilometri întregi pentru a asista la această ședință, venind de la corvoadă și întorcându-se înapoi la ea, erau cu siguranță întruchiparea perfectă a omului de rând […]. Am fost surprins când trei jandarmi, ocupând două locuri în spatele meu, au intrat și ei în vorbă. Din moment ce erau angajații guvernului Groza, ei au respins afirmațiile acestor țărani care reprezentau opoziția. Polițistul care participa, cu deosebire, la discuție, era tânăr, îndatoritor, ale cărui comentarii erau lipsite de înverșunare sau amenințări. El nu le-a spus nicidecum țăranilor că-i va trimite la închisoare, dar a încercat să-i convingă, ca și pe mine, că se înșelau. Părea mai degrabă că se scuza pentru prezența sa, căci avea impresia că eu aș putea să cred că el a intervenit în cadrul unei ședințe politice, violând astfel convenția de la Moscova. A insistat că era prezent doar ca cetățean român. Vorbind cu destulă franchețe despre trecutul său, el a mărturisit că era comunist din orașul Galați, că fusese exmatriculat din liceu ca agitator și lăsa să se înțeleagă că își devotase întreaga viață cauzei comuniste […].(Va urma) MARIAN OLARU