Amintiri…

În ultimele zile ale anului ce abia ne-a părăsit, am fost „bombardat” de toată media vizuală de o știre privind o „megaînvățătoare”.

 

Domnia sa, localnică din Capitală, nu numai că acceptă „atențiile” părinților oferite pentru a le educa odraslele ci, într-un limbaj direct și trivial, se arăta total nemulțumită de cuantumul lor. Câte s-au schimbat în ultimii douăzeci de ani! În urmă cu peste 35 de ani, în 1977, după cutremur, subsemnatul zăcea, țintuit în pat în urma unei dificile intervenții chirurgicale. După un sfat sumar în familie, părinții au hotărât să mă retragă pentru un an de la școală. Nimic mai simplu: era necesară doar aprobarea domnului director al Școlii Generale Nr. 1 din acea vreme (astăzi profesor pensionar). Dar, la sugestia domnului director, s-a hotărât și consultarea doamnei învățătoare. La fel de vehementă ca și „doamna” de astăzi, dar într-o direcție total opusă, doamna învățătoare a cerut aprobarea de a face școlarizare la domiciliu. Timp de aproape un an școlar (circa două sute și ceva de zile), după ce preda patru ceasuri celor patruzeci de țânci de clasa a IV-a, doamna învățătoare mai găsea puterea și energia de a relua lecția zilnică în fața unui singur elev, traumatizat de ghipsul ce-i bloca ambele picioare. Fără a accepta o cafea sau o bomboană! (Nu mai vorbim de „atenții” mai consistente). Urmarea: când, în sfârșit, copilul scăpat de ghips a mers, oarecum nesigur, la școală, a fost așteptat cu urale de toți colegii (unii dintre ei nu mai sunt), însoțiți, bineînțeles, de doamna învățătoare, fapt ce l-a determinat pe acel copil din 1977 să termine și școala generală și liceul și studiile superioare. Și pentru toate acestea vă sărut mâinile doamnă învățătoare SILVIA GAVRILUȚĂ și vă salut cu respect domnule PROFESOR Mihai Filip! (LIVIU HUZDUP)