Modelul polonez

Atunci când democrația românească își conștientizează limitele, dar mai cu seamă când limitele nu mai pot fi estompate, cum s-a întâmplat de-atâtea ori în ultimii ani, se reia în spațiul public românesc discuția despre modelul care ar trebui urmat de către elita conducătoare. De remarcat că nu este primul, probabil, nici ultimul model îmbrățișat de politicieni și comentatori, deopotrivă.

 

Modelul suedez La început, FSN predica pe toate canalele de comunicare un alt model utopic pentru România, cel suedez. Ales nu din considerente de potrivire cu situația românească, ci datorită bunăstării create poporului scandinav: pe atunci, suedezii aveau cel mai mare venit pe cap de locuitor. Era tocmai mirajul de care populația noastră, sărăcită și abrutizată în jumătate de secol de comunism, avea nevoie. A fost pentru prima dată când s-a observat că între teoria politică promovată la cel mai înalt nivel și realitatea românească nu e cine știe ce legătură. Un singur efect a fost de necontestat: modelul suedez a dat aripi social-democrației românești, de aceea FDSN și-a îmbrăcat haine social-democrate, poate ca să marcheze ruptura de nomenclatura PCR, devenind PDSR. Cu aceste haine a câștigat alegerile din 1992 și 2000. Modele după modele După căderea în desuet cu modelul suedez, politicieni și jurnaliști ne-au inoculat o mulțime de alte modele, la fel de utopice: japonez, semn că se visa foarte sus, sud-coreean, austriac, iar, cu voce mai scăzută, american, englez, francez, belgian… În cazul ultimelor două, e bine de reținut, privirile au fost mai insistente, multe din prerogativele lor constituționale fiind integrate în Constituția iorgovană (1991). Acum a venit rândul modelului polonez, promovat cu asiduitate de prim-ministrul Victor Ponta, de președintele Senatului României, Crin Antonescu, cu ocazia unei vizite recente la Varșovia, de o mulțime de alți politicieni, înalți dregători și oameni de presă. Este vorba în principal de trei aspecte: voievodatele poloneze, accesarea fondurilor europene și, mai nou, rezolvarea contenciosului politico-economic cu Federația Rusă și aliații acesteia. Capitalism și libertate Iar asta din pricina interminabilelor calcule politicianiste și negocieri între partide asupra regionalizării și a reformei administrative sau datorită spinoasei problematici legate de punerea în operă a programelor bazate pe fonduri europene. Faptul că Polonia a trecut ușor de recenta criză prin folosirea în integralitate a fondurilor UE și prin reluarea legăturilor comerciale cu foștii membri ai CAER-ului, Rusia, Ucraina, Belarus… nu a trecut nici el neobservat. Punctul comun al tuturor modelelor suedez, japonez… polonez? Democrația, capitalismul performant, accesul la drepturi și libertăți. În contrapondere este luat modelul chinez, cel ce a reușit apelând la a treia cale de dezvoltare, „capitalism fără libertate” (Andrei Cornea, Revista 22). Capitalism fără libertate Sintagma „capitalism fără libertate” ar putea surprinde în acest context deoarece nu lipsa libertății a fost cauza ratării tuturor modelelor propovăduite în România până azi, inclusiv a celui polonez. Din contra, e vorba de excesul de libertăți. Și să nu ne ascundem după deget: modelul acelor diriguitori care au nesocotit odată cu legea și libertatea celorlalți a prins în societatea noastră de sus până jos. De ce a prins este o altă poveste. Priviți cu câtă nonșalanță se încalcă legile și Constituția în România, asta dacă ne luăm numai după inventarierea sentințelor date de instanțele judecătorești, și comparați cu ce se întâmplă în democrațiile după care tânjim: un ministru german demisionează doar fiindcă și-a folosit telefonul de la serviciu în interes personal, un altul pentru că a angajat fără forme legale o bonă… sau a luat un credit ilegal de sub 1000 euro. După regretatul Octavian Paler, ar mai trebui luată în discuție o componentă subsidiară libertății, aceea a disciplinei. A se observa însă că, în afara disciplinei cazone sau școlare și a disciplinei în construcții, în spațiul nostru public nu se vorbește de alt fel de disciplină. Să fie vorba de un alt sindrom național care ne oprește în mijlocul drumului?