Hai să dăm mână cu mână !

Nu știu dacă tema Unirii este electorală sau nu, așa cum nu știu dacă Traian Băsescu ori Dorin Chirtoacă, primarul Chișinăului, vor avea ceva avantaje susținând-o.

 

Însă faptul că presa românească a făcut loc în paginile sale unei teme atât de importante, mai cu seama în contextul summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius, nu poate decât să ne bucure că este benefic și pentru viitoarele alegeri și pentru viitorul patriei românești. E nevoie de realism Se impun două observații încă de la începutul discuției: 1. jurnaliștii și comentatorii dovedesc adesea realism și obiectivitate calculând șansele materializării unei astfel de dorințe, mai mari în dreapta Prutului decât în stânga sa, după cum o arată sondajele de opinie, dacă facem o medie a tuturor. Apelul la studii sociologice și la condițiile social-politice actuale dovedește fără tăgadă că mass-media preferă realpolitk-ul, adică realismul și pragmatismul, în locul noțiunilor ideologice morale și etice folosite ca muniție în bătălia politică. Deocamdată doar în privința acestui subiect. 2. dacă Otto von Bismarck, Primul Cancelar (1862–1890) al lui Wilhelm I al Prusiei, s-a folosit de doctrina realpolitik a lui Ludwig von Rochau, asociind-o cu o infuzie exagerată de naționalism și precepte coercitiv-machiavelice spre a-și atinge scopurile imperiale, nimic din toate acestea în discuțiile despre viitorul comun al cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Două țări și o patrie? Deocamdată s-au degajat două atitudini la fel de corecte politic: una cu o pondere mai însemnată la Chișinău, aceea a conviețuirii firești, dar mai strânse, între granițele Uniunii Europene, și alta mai răspândită la București, a unirii în fapt după modelele 1859 – 1918, prezentate prin viu grai de către președintele Traian Băsescu, președintele Senatului, Crin Antonescu, candidatul USL la președinție, prim-ministrul Victor Ponta… și promovată de mulți alți unioniști în spațiul public. Nu lipsesc, din păcate, discuții aprinse despre costurile unei astfel de întreprinderi. Ceea ce este supărător, dar de înțeles. Unirea nu poate fi o utopie. Mereu săracă fiind și cu greutăți interne greu de surmontat, România nu-și poate permite, cel puțin pe moment, un preț uriaș al integrării Republicii Moldova, nedispunând de mijloacele Republicii Federale Germania când și-a invitat în patria-mamă Republica Democrată Germană-soră. Din fericire, nimeni nu vrea să ia în calcul și entuziasmul bine temperat al majorității cetățenilor noștri doritori să-și vadă realizat visul de a trăi împreună. Băsescu, Antonescu, Ponta… de aceeași părere Se fac și numeroase calcule politice, dar deocamdată doar specifice bătăliei noastre politice perene: cică Traian Băsescu are nevoie de voturile moldovenilor unioniști, e vorba doar de cei ce au obținut cetățenia românească și al căror număr, se spune, se apropie de masa critică(?), așa cum a mai avut nevoie și când s-a ales ultima dată președinte. Ceea ce nu e exclus. Dar analiștii și comentatorii trebuie să ia în calcul și poziționarea clară, fără echivoc, a copreședinților USL, Crin Antonescu și Victor Ponta, în favoarea proiectului unionist, deocamdată singurul care demonstrează că, atunci când patria o cere, orgoliile și patimile politice pot să ia o pauză. Să sperăm că se vor ivi și altele. Legende și sacrificii În plus, ca să-și dovedească buna intenție, Traian Băsescu ia în calcul și mitologia: dacă în trecut asemenea fapte se consfințeau printr-o căsătorie, firește, în statele monarhice, de data aceasta președintele și primarul Chișinăului doar se încumetresc, nu se încuscresc. Ceea ce, să recunoaștem, e mai mult decât nimic. Asta nu vrea să însemne că nu sunt și poziții contrare, piedici de tot felul, atacuri ale stăpânilor de altădată. Mai puțin dinăuntru cât din afară. Numai că, după atâtea necazuri, populația a devenit conștientă că nu e destul să vrei ceva cu tot dinadinsul, mai trebuie și eforturi, și sacrificii. Pentru că, să recunoaștem, fiecare epocă a avut și are nevoie de câte o generație de sacrificiu.