Poezia ca rugăciune

Părintele Gheorghe Brădățanu, profesor de religie la Colegiul „Ștefan cel Mare” din Suceava, s-a evidențiat în ultima perioadă printr-o aplecare mai accentuată asupra actului de cultură (valorile spirituale, în totalitatea lor, își trag seva din vocabula cult), fie prin sponsorizarea unor acțiuni din domeniu, fie prin tipărirea de cărți, cât se poate de binevenite pentru orice vârstă.

 

Astfel, în 2007, aduce în fața cititorilor antologia Ștefan cel Mare. Portret în poezia românească (Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților) și o alta în 2012, intitulată Lumină din Lumină (Ed. Lidana), cu o prefață de Grigore Ilisei și o postfață de Nicolae Cârlan. La doar un an diferență, ne face încă o surpriză cu volumul Poezia ca rugăciune (Ed. Lidana, 2013), inserând la început un adevărat studiu, ce aparține autorului, unde suntem întâmpinați chiar de pe prima pagină cu o afirmație demnă de luat numaidecât în seamă și care poate fi luată și ca un serios avertisment pentru cei ce aleargă după experimente mai mult sau mai puțin deocheate: „Poezia are drumul său, care începe și se sfârșește în Religie, adică în domeniul care explicitează indispensabila legătură a omului cu Dumnezeu, poezia fiind armonie, iar autorul armoniei este însuși Dumnezeu. Poezia este creația poetului inspirat de Dumnezeu. Nici un poet nu poate crea poezie fără ajutorul Creatorului“. Părintele-autor face trimitere, cu această ocazie, la Nichifor Crainic și Nostalgia Paradisului, unde e tratat pe larg fenomenul inspirației și al creației, una din concluziile ce trebuie luate în considerare fiind cea a antropologiei creștine: Dumnezeu fiind persoană, e imposibil să i se descopere omului prin inconștient, e acesta un evident nonsens, ci își face cunoscută prezența minții, spiritului, persoanei, iar „Mintea e tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc, inspirația având un singur și providențial caracter: «luminarea minții»”. Cu alte cuvinte, inspirația și creația nu pot fi decât ziditoare, ori, cum spunea cândva Vasile Voiculescu: Unealta e sfințită de gândul care-o poartă/ Și-i binecuvântată atâta cât clădește. Restul e pierdere de timp, sminteală a rostului vieții (expresia fiind încărcată de fluidul înălțării întru atingerea veșniciei) și nesocotita „vânare de vânt”. Părintele Gh. Brădățanu se referă, în cea mai mare parte a studiului, cum era de așteptat, la poezia de esență religioasă, atrăgând atenția că în acest caz „poetul e un sacerdot în templul cuvintelor, slujind LITURGHIA rostirii sfinte”. Exemplificările vin din Vechiul și Noul Testament și e de observat că toate aceste texte au un pronunțat caracter poetic, ca suport al intenționalității ideatice, o împletire perfectă care se adresează omului ca ființă totală, deschisă ca o corolă spre cer pentru a primi fluxul energetic ce susține și guvernează Universul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o”. (Ioan 1, 1–5) Autorul florilegiului trece prin poezia din perioada patristică, o parte din texte îmbrăcând haina replicii la „poemele eretice ale lui Arie”, evidențiind contribuția în special a Sfântului Grigore de Nazianz („cel mai mare poet creștin al perioadei patristice”), apoi se ocupă de poezia liturgică reprezentată de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie și Sfântul Niceta de Remesiana. Ultima parte a studiului trece în revistă aspectele importante ale poeziei religioase de la noi, cu referire în primul rând la colinde, cântece de stea sau pricesne, unde se exprimă dorul creștinului „de a se odihni în Dumnezeu”. Este evocată apoi Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673), un reper extrem de important în domeniu, cu stihuri încărcate de parfumul epocii, impresionând prin simplitatea cu care este surprinsă profunzimea ideilor, ca în acest fragment din Psalmul 136: La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm/ La voroavă că ne strânsăm/ Și cu inima amară/ Prin Sion și pentru țară (…). Sunt amintiți, în continuare, mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul cu ale sale Didahii, Picu Pătruț, I. H. Răduleascu și Mihai(l) Eminescu, cel ce avea să declare că Biserica Ortodoxă este „mama neamului românesc”. Urmează în carte florilegiul propriu-zis, intitulat Poeți în rugăciune, cuprinzând 48 de autori, de la Petru Cercel din secolul al XVI-lea până la poetul contemporan din Bucovina Constantin Hrehor, cu mențiunea că se repetă același text la Sandu Tudor și Adrian Maniu. Ideea unei asemenea antologii e comparabilă cu ceea ce spune Mântuitorul despre făclia ce se aduce nu pentru a o ascunde sub obroc ori sub pat, ci „să fie pusă în sfeșnic” (Marcu 4, 21), pentru ca din lumina ei să se împărtășească mulțimile. Cel puțin, aceasta este intenția. E chiar posibil ca volumul, prin conținutul și prin exemplul atâtor mânuitori și „mântuitori” ai stihului rugător, cu ajutorul „cuvintelor potrivite”, să trezească în unele suflete dorul „convorbirilor duhovnicești” cu Dumnezeu. E posibil, de asemenea, ca unii, de se vor lăsa „furați” de frumusețea paginilor, să facă primul pas către vindecare din boala autismului (anticamera iadului!), care, din păcate, a pălit vârtos în ultima vreme și societatea românească. Să vibrăm, așadar, alături de cei înzestrați cu talanții versului-rugăciune, cu adresare către Tatăl Ceresc: Stăpâne, slăvile Ți le-ai deschis,/ Mă întrebi ce vreau, și uite, eu Îți cer/ Să-mi fie gândul floare de cais,/ Și limpezi ochii, să privesc spre cer;/, textul aparținând lui Zaharia Stancu, apoi către Iisus, surpriza venind, de data aceasta, de la Demostene Botez: Coboară greu în tine, suflet trist;/ Îți strânge cea din urmă îndoială,/ Și singur la altar, în catedrală,/ Închină-te lui Crist, ori către Maica Domnului, cu exemplificarea unor ecouri eminesciene din A.T. Stamatiad: Grădină de roze/ Fântână de miere/ Prea Sfântă Regină/ Fecioară Maria/ Din tronu-Ți de aur/ Asupră-mi coboară/ Privirea-Ți o clipă/ Ca însăși Iubirea/ Să-mi legene viața. Cartea părintelui Gheorghe Brădățanu mai are o virtute de căpătâi: atrage atenția cititorului, în mod indirect, că autorii poeziilor se află de fiecare dată într-o stare de smerenie exemplară, condiție sine qua non pentru a primi harul, conștienți fiind că numai în felul acesta sufletul poate înflori întru veșnicie.