Un roman al împlinirii umane prin dragoste

Caz rar azi, când prea mulți scriitori vor să-și atragă/captiveze cititorii prin bulversări imagistice, fantastic(oidal), comedios, parodic, dramatic și tragic, toate cât mai spectaculoase, mai șocante, mutilând viziunea inocenților (mă gândesc la adolescenți și chiar la preadolescenți), Mircea Aanei, autor al multor volume de poezie, vine în fața noastră cu romanul Floare de noiembrie (Accent Print, Suceava, 2011), inspirat de acest oraș, voind să rămână realist, să redea viața ca în viață, nu „ca în film/roman”.

 

Știe, cred, spre lauda lui, că, dincolo de aparențe, există mai multe preferințe (în primul rând între oamenii cultivați) pentru acest fel de a o înfățișa. Personajele principale (din motive date de carte aș folosi – impropriu, dar intenționat – termenul „protagoniștii”) sunt intelectuali veritabili: unul, Teofil Bradu, este ziarist de patruzeci de ani, a debutat editorial și a publicat repede al doilea roman, bucurându-se de succes ca și în gazetărie, iar protagonista (prin pondere, substanțialitate și rol în carte), Elvira Albu (nume care întruchipează purtătoarea lui), este medic de succes. Amândoi au rateuri în dragoste, frământări acute până la dramatism, se autoanalizează, își caută vina, și-o identifică lucid fiecare în parte și în specificul lor inalienabil, necunoscându-se. Bărbatul, însă, „ca bărbatul”, se „consolează” prin crâșme, în aventuri erotice pasagere devenite și în conștiința lui periclitante, începând să le evite. N-o poate evita pe Rodica, de la care împrumutase o mare sumă de bani pentru a-și plăti apariția primului roman, ceea ce-i generează autoreproș ajuns autodisprețuire neiertătoare: „Sunt un ticălos jalnic care nu merită să mai facă umbră pământului. (…) Gândul la vremelnicia sa pe pământ îl învălui, pe dată, dureros. Orice zi înseamnă un nou pas spre moarte”. Ea, având un băiat și resemnându-se datorită acestui dar dat de destin, continuă o căsnicie fadă, fără suport redresant, tot mai chinuitoare. Stările de spirit ale amândurora sunt model de onestitate și de intelectualitate, ca și de demnitate, fiecare refuzând compromisul. Totuși, Teo o reperează datorită frumuseții și conduitei elegante, apoi calităților ei profesionale, o cucerește – nu ușor – și, cunoscându-se nu urmând mode și „rețete”, ci în profunditatea umană matură („Pe Elvira o voia mai mult pentru o iubire curată, adevărată, poftele trupești trecând pe un plan secund. /Ea-n.m./Avea noblețe sufletească, prestanță morală, predispoziție spre romantism…”) se vor relaționa total, pânda, utilizarea meschină a unui urmăritor și grobianitatea soțului impunând divorțul și legarea lor pe viață. Relațiile prealabile acestui act sunt presărate cu momente de revelație morală și spirituală, ambele pigmentate cu numeroase versuri de dragoste ale lui Teo și probabil ale autorului (împrejurările concrete nu-mi permit să verific), care au virtuțile unei antologii lirice catalizatoare. Tot ce se petrece atestă lipsa oricărei erori de sentiment, de gândire și de conduită, ca într-o nouă carte de „educație sentimentală” după cea – celebră – a lui Flaubert și altele (și din literatura noastră), atât de necesară majorității tinerilor noștri. O ilustrare: „Luna devenise mai luminoasă, stelele clipeau frumos pe cer, prin văzduhul nopții pluteau miresme tari de toamnă târzie. Ochiul lor lăuntric imagina punți eterice între albastrul nocturn și nemărginirea dragostei… Erau cuprinși deopotrivă de trăiri sublime”. Floare de noiembrie are și alte „felii de viață” și personaje realizate, este lipsit de linearitate și place. Ce nu se simte destul: pulsul trăirilor, o flamă, un tonus modulat, „deznodarea” de niște chingi (ale cumințeniei, ale „caligrafiei” narative?). Autorul se poate modela pentru a le avea.