Suceava, prin hârtia albastră, încălzită de soare, a amintirii

O carte citită, cred, de toată suflarea criticii literare și despre care nu ar fi exclus să se fi scris cam tot atâtea pagini câte are este ,,Convorbiri cu Alex. Ștefănescu” de Ioana Revnic, Editura ALLFA, București, 2013.

 

Vom adăuga la rându-ne una-două, oprindu-ne la Suceava cunoscutului scriitor. Al viitorului scriitor, mai exact, deoarece răstimpul petrecut de Alex. Ștefănescu în Suceava este acela al sfârșitului copilăriei mici și al școlarității preuniversitare. Răstimp marcat ca de un arc voltaic de sentimentul atât de rar al fericirii: ,,Au trecut de atunci cincizeci și cinci de ani, dar, dacă închid ochii, retrăiesc momentul. Patul, mare și solid, cu tăblie neagră, ne cuprindea pe toți. Florin și Sanda se cuibăreau între mama și tata, iar eu mă întindeam de-a curmezișul, la picioarele tuturor. Peste geamurile înalte, bătute de soare, era pusă hârtie albastră (din aceea cu care ani la rând noi, copiii, aveam să ne învelim caietele și manualele școlare). De ce albastră și nu albă, n-am să înțeleg niciodată, dar aproape toată lumea o prefera, poate pentru că proteja mai bine camerele de lumina devastatoare a verii. (Am citit undeva că și la ferestrele casei din București a lui E. Lovinescu puteai vedea vara, când el pleca la Fălticeni, hârtie albastră.) În vasta încăpere era o penumbră străvezie misterioasă, iar de afară răzbăteau estompate zgomotele verii: ciripitul unor păsări, vocile unor copii care se scăldau undeva, departe, în apa Sucevei. Eu nu dormeam nici măcar o clipă. Țineam ochii închiși, dar nu dormeam. Ascultam respirația alor mei. Eram sigur că adormiseră toți, întrucât respirau calm și uniform. /Simțeam atunci o fericire fără margini”. Și orașul acelui răstimp fără egal este pe măsură: ,,Eram împreună cu alți copii, la săniuș, practicat pe scară largă iarna în Suceava, pentru că orașul este așezat pe deal. Fac o paranteză ca să-ți spun că, datorită acestei situări, orașul este mereu foarte curat. Ploile repezi de vară îl spală perfect, ducând toate impuritățile undeva la vale, în râul Suceava și în diverse pâraie din împrejurimi”. Când gheața subțire se sparge, Alex. este salvat eroic de la înec de Sanda și amândoi, uzi leoarcă, sunt feriți de noul pericol de oamenii din prima casă care le iese în cale: ,,Peste un sfert de oră, eu și sora mea puteam fi văzuți înfofoliți în haine uscate pe care ni le dăduseră acei necunoscuți, în timp ce hainele noastre, întinse pe soba de zidărie, se uscau rapid. Am fost serviți și cu o cană cu lapte fierbinte. Doamne, ce oameni erau la Suceava în copilăria mea!” Înconjurată de păduri, străjuită de ruinele Cetății voievodale, Suceava este nu doar așezarea de o calitate urbană și morală ideală, ci și minunatul spațiu al aventurii adolescentine: ,,La șaisprezece ani și ceva (în clasa a zecea) am… fugit de acasă împreună cu o fată care scria și ea versuri… Mâncam fragi și bureți cruzi… Am prins și pești, în râul care era la doi pași, am furat porumb cu bobul în lapte… Ne plimbam toată ziua, exploram pădurea, ne arătam unul altuia peisaje de o frumusețe virginală, ne scăldam goi în râu, ne spuneam versuri, de-ale noastre sau de-ale altora…” Și, totodată, al înțelegerii, și al ocrotirii acestei aventuri (un pădurar ,,a avut grijă (existau asemenea oameni!) să nu strice farmecul a ceea ce trăiam”, o călugăriță le-a adus ,,în dar o oală mare de lut plină cu lapte prins”). De Suceava sunt legate de asemenea miracolul lecturii și al scrisului – până la vârsta fugii de acasă, Alex. Ștefănescu citind ,,cu ardoare sute de cărți” și scriind ,,caiete întregi de poeme” -, dorința de a fi ,,recunoscut ca poet de oameni serioși, cu costum, cravată și o dicție cultivată”, și debutul literar, cu o poezie, ,,Poate…”: ,,Eram elev de liceu, își amintește Alex. Ștefănescu, aveam șaptesprezece ani și regretam că nu am reușit să debutez la șaisprezece ani, ca Eminescu. Poezia a apărut pe prima pagină a ziarului local din Suceava, Zori noi (în prezent – Crai nou) și, ulterior , a mai fost publicată o dată, în suplimentul cultural al ziarului (tipărit pe o hârtie de lux, cretată, de care localnicii nu duceau lipsă, pentru că la Suceava funcționa giganticul Combinat de Celuloză și Hârtie). După ce am cumpărat ziarul de la un chioșc și mi-am văzut versurile tipărite chiar pe frontispiciu, în dreapta titlului Zori noi, am fost, bineînțeles, încântat”, deși ,,Poezia se învechise în mintea mea, fiind scrisă cu un an și jumătate, poate chiar doi ani în urmă, părinții și frații mei o știau pe de rost (o puseseră și pe muzică, transformând-o într-un fel de imn al familiei), așa cum o știau pe de rost și câțiva prieteni și chiar o fată care mi-o recita visătoare când ne plimbam ținându-ne de mână prin parcul cu arbori bătrâni din centrul orașului”. De altminteri, poezia, povestește Alex. Ștefănescu cu gravitatea surâzătoare a întregii cărți, a avut un rol important și în adolescența insubordonării școlare (prezentă chiar și în viața băiatului cu ,,vocație de elev”), o dată pentru câștigarea de adepți – ,,Eram elocvent. La nevoie, foloseam și autoritatea morală a lui Eminescu (mereu activă la Suceava), recitând: «În zădar în colbul școlii…»” și a doua oară pentru atenuarea consecințelor acestei insubordonări: ,,Nu puteam fi transformat chiar într-un proscris, pentru că aveam o faimă locală de poet, iar în Bucovina există (sau, în orice caz, exista) un cult pentru poeți”. Dar dacă Suceava este atât de frumoasă pentru că este prinsă în mierea mineralizată a amintirii copilăriei și adolescenței, în penumbra străvezie și misterioasă a pleoapei încălzite de soare, în schimb Familia, frumusețe absolută și valoare supremă pentru Alex. Ștefănescu, rămâne neclintită și neschimbată în fața furtunilor tuturor vârstelor și timpurilor, sub cerul Sucevei și al Capitalei deopotrivă. Dar despre aceasta, data viitoare.