„Trudind penița” pe urmele poetului Nicolae Labiș

Ion Filipciuc, atunci când îi pică o idee, îi face o adâncă plecăciune, subordonându-i-se în gândire și în faptă, până o lămurește, până îi dă, adică, aspectul lamurei. Așa s-a întâmplat când muza i-a șoptit că n-ar fi rău să scrie o carte despre Nicolae Labiș, ceea ce s-a și întâmplat, volumul purtând titlul „Trudind penița” sub vraja păsării „cu clonț de rubin” (Biblioteca „Miorița”, Câmpulung Bucovina, 2013).

 

Ce-a făcut neobositul bucovinean? S-a dus pe urmele poetului, acest puer senex care, conform celor spuse de Adrian Dinu Rachieru, „a întinerit poezia” noastră prin aceea că „a spart gheața proletcultismului” („Eternul adolescent” – Nicolae Labiș, vol. „Poeți din Bucovina”, Ed. Helicon, Timișoara, 1996), descoperind că numele viitorului poet e înregistrat în actele de stare civilă cu forma Neculai, după cel al bunicului patern, o abatere de la uzanța creștinească, numele pruncului, având în vedere data nașterii, ar fi trebuit să fie mai degrabă Andrei. Căutarea prin arhive nu se oprește aici. Cercetările autorului dau la iveală aspecte ale muncii învățătorilor din perioada postbelică, înregimentați politic până în măduva oaselor, ori ale salarizării acestora. Părinții poetului primesc în mână, în aprilie 1956, de exemplu, 1632 lei, în vreme ce, în vară, fiul lor, autor al cărțuliei „Puiul de cerb”, Editura tineretului, 40 p., încasează drepturi de autor în sumă de 6586 lei. Plecarea spre alte zări a poetului coincide cu un proces de maturizare în galop, unul din momentele de referință reprezentând Conferința tinerilor scriitori din Moldova (toamna anului 1950), pentru copilandrul de doar cincisprezece ani, după I. Filipciuc, cea dintâi spălare a creierului, în gura mare și cu fastul convingător. Cu aceasta, am ajuns la problematica încălcită a debutului, pe care hâtrul autor de la Câmpulungul Bucovinei încearcă s-o… descălcească în manieră proprie, descoperind starturi poetice labișiene în… serie. Primul, după cele declarate de Constantin Ilioaia, fost profesor și director al Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni (Mihai Sultana Vicol – „Vânătorul păsării cu clonț de rubin”, Editura Opera Omnia, Iași, 2004), e intitulat debut… în bejenie, la vremea când Neculai se afla cu mama în refugiu prin ținutul Argeșului, pentru ca îndrumătorul școlarului venit de la Mălini, dascăl la același liceu, profesorul Vasile Gh. Popa („Nicolae Labiș, elev la Fălticeni”, Suceava, 2012) să propună un debut fălticenean. Același adolescent, recitând niște versuri, zice-se proprii, la o manifestare culturală din Câmpulung, în prezența scriitorului Dragoș Vicol, ar avea parte de un debut regional sau câmpulungean. Ceva mai devreme, în 1949, trimisese niște povestiri la revista „Licurici” din București și e probabil să fi colaborat și la „Pionierul”, precum tovarășii de drum Norman Manea sau Florin Mugur. Colecției lipsindu-i multe numere între 1949 și 1955, cititorul de astăzi e în mare pagubă, mustăcește I. Filipciuc, deoarece ar fi putut să afle și un faimos debut voios de pionier iscălit Neculai Labiș. Autorul mai contabilizează un debut folcloristic, prin participarea lui Labiș la Concursul republican de limba română (1951), unde elevul din Fălticeni improvizează niște texte folclorice și obține premiul cel mare. Urmează menționate trei debuturi publicistice: 1. în 31 decembrie 1950, cu poezia „Republicii Populare Române” (ziarul „Lupta Poporului” din Suceava, în anul următor cotidianul schimbându-și de două ori titulatura, mai întâi „Făclia Sucevei”, apoi „Zori noi”); 2. în Almanahul „Iașul nou” din decembrie 1950, apariție amânată pentru ianuarie 1951, cu „Fii dârz și luptă, Nicolae!” 3. în „Viața românească” din iunie 1951, cu poezia „Gazeta de stradă”, evenimentul fiind prezentat de biografii poetului ca adevăratul debut sau măcar debutul bucureștean. În sfârșit, privitor la cel editorial, I. Filipciuc pune lucrurile la punct, în sensul că prima carte publicată de Labiș e „Puiul de cerb” (sfârșitul lunii mai 1956), urmată de „Primele iubiri” (octombrie 1956), ambele la Editura tineretului. Cercetătorul se apleacă și asupra operei poetice, oprindu-se la „Moartea căprioarei” și la cea dictată de pe patul de suferință al spitalului – „Pasărea cu clonț de rubin”. Privitor la prima, se menționează că în nici o altă poezie arta lui nu s-a obiectivat încă într-o asemenea măsură, niciodată n-a mai atins acest grad de interiorizare a peisajului. Crearea atmosferei solemne, de săvârșire a unui sacrificiu ritual, ca și zugrăvirea făpturii aeriene a căprioarei și finețea pătrunderii psihologice a poetului. Într-un capitol intitulat „Pușca și cureaua… învățătorului Eugen Labiș”, I. Filipciuc infirmă răspicat, pe baza unui raționament, la care subscriem, precum că poemul ar fi avut punctul de plecare într-o expediție cinegetică „la ceas oprit de lege și de datini”, la care ar fi participat și Nicolae. Fiind vorba de braconaj, e puțin probabil ca un slujbaș al statului și devotat partidului să-și permită luxul de a trage cu pușca la vremea aceea, când vigilenței revoluționare a turnătorilor și omniprezentei și omnipotentei securități nu le scăpa adeseori nici măcar o șoaptă. Focul de armă, răscolind pădurile, și cel de-al doilea foc, „înfricoșat”, iată ceva extrem de riscant, imprudent și periculos. Autorul crede că Labiș a avut, mai degrabă, ca sursă de inspirație, două povestiri: „În pădurea Petrișorului” de Mihail Sadoveanu și „Braconierii”, aflată în paginile „Bucovinei literare” din Cernăuți, iar versurile sale nu fac altceva decât să depună mărturie că ritualul a fost săvârșit și povestesc pentru a înștiința comunitatea că jertfa a fost primită de către divinitatea diriguitoare a universului. În ce privește celălalt text, vocabula clonț nu e o noutate. În toamna anului fatidic, Labiș scrie o poezie cu acest titlu, în care versul „clonțul toamnei reci” e posibil să fie o referire ascunsă la una din obsesiile poetului. Tot metaforic, cuvântul apare, prin sinonim, și în „Muntele cântă” într-o imagine memorabilă: „Țapinele scurmă cu ciocul de fier”. În fine, învolburarea apelor deltei din „Baladă” trec „Peste clonțu-i înalt și ascuțit al unei lotci. E pusă în discuție, în acest contest, părerea lui Cezar Ivănescu, potrivit căreia pasărea „e steaua roșie în cinci colțuri, sinistra stilizare emblematică truvabilă pe Kremlin și pe toate clădirile-sedii ale Comitetelor Centrale din țările europene ocupate de sovietici (…)” (Cezar Ivănescu, Stela Covaci – „Timpul asasinilor”, Ed. Libra, București, 1997). I. Filipciuc, după ce trece în revistă simbolistica păsării și a rubinului din culturile omenirii și câteva vise ale poetului, ajunge la concluzia că „pasărea cu clonț de rubin” este o constantă psihică a copilului și, dacă Labiș vorbește pe patul spitalului de răzbunarea păsării, trebuie să-l credem pe cuvânt și să căutăm adevărul din vorbele sale, să vedem ce rău a săvârșit poetul acestei păsări (…). Concluzia ar fi că pasărea răzbunătoare din coșmarul poetului de la Mălini se află în cârdul păsărilor din basmele noastre populare și nu-i putem lărgi anvergura semnificației peste tărâmul politicii… partidelor comuniste. Autorul e convins că pe Labiș l-a pierdut absența unei mari iubiri care l-a adus într-un punct critic devastator, când sentimentul de ură i-a ucis iubirea, după cum el însuși mărturisește în versuri de o mare gravitate: „Mi-a murit iubirea (…)/ Mi-a murit și-i strigoi și-n răstimpuri revine/ Și țăruș nu-i pot bate între coaste…”. Nu știm în ce măsură avem în față niște clarificări, impresia e că, dimpotrivă, numărul sugestiilor se înmulțesc, hrănind „îmbielșugat” o legendă vie și poate că-i mai bine așa…