Un nou semn de evoluție în proză

După nouă volume (două de poezie, unul de publicistică, unul de teatru, acesta din urmă, ca și romanul Celia, primind Mențiune la Concursul Național de Proză ,,Liviu Rebreanu” de la Bistrița, 2010), Emil Simion revine în climatul literar local cu altul, de proză scurtă, Balans pe pânza vremii, Editura „George Tofan”, Suceava, 2013.

 

Stilul lui este, în mare, același (narațiune la persoana a treia îndeosebi și întâia, neliniară, de observație, cu mult dialog, de revelație peisagistică frecventă, cu retrospective și portrete), însă, acum, cu mai multe și mai consistente tentative de explorare a adâncurilor psihologiei personajelor. Furtună în liniștea gândului, prima și cea mai întinsă, este o frumoasă nuvelă având în centrul ei studenți mediciniști preocupați și de învățătură, și de împlinirea prin dragoste. Semn de disponibilitate prozastică, autorul iese, în cele unsprezece texte, din expresia „în mare” prin atacarea unor medii diferite: unul e – știm deja – cel studențesc, celelalte fiind învățământul (Riscuri ale adrenalinei, Pilvaluta, Ghiță, Balans pe pânza retinei), ruralul (Ochiuț, Curcubita, Veteranul), silvicultura (Tunarii), copilăria (Riscuri…, Tunarii) și ostășia (Cătănie, cătănie). Se înțelege, nicio proză nu este monotematică, însă în toate proiectează destine deosebite sau obișnuite străbătând situații neobișnuite, unele dramatice, altele umoristice (în toate caută și găsește măcar un „strop” de umor inerent vieții și revigorant). O constantă este opțiunea pentru valorile pozitive ori împotriva celor negative, din când în când, solidar cu primul fel, neputând (Pilvaluta, Balans…) să fie perfect obiectiv, să nu apară „la suprafața textului”. Cea mai complexă – epic – este Furtună în liniștea gândului. O relație de dragoste reciproc mărturisită și desfășurată platonic destul timp este ruptă de plecarea decisă și neexplicată motivațional a personajului feminin, aceasta dezlănțuind în tânăr stări contradictorii, de la nedumerire la încântare de ea, de la derută la seism sufletesc/de conștiință. Încercarea de a descoperi – spre a se echilibra prin adevăr – cauza plecării îl aruncă în prăpăstii interioare, introspecții, retrospective-paliative, gelozie, contemplații, procese intime, iluzii și șocuri neliniștitoare, fiecare dintre aceste acte având intensități și stingeri (rămâneri în suspensie) inexplicabile, interesant că pe fondul certitudinii legate de dragostei lui. Acest calvar, poate și cu redundanțe psihologice, totuși atestând o capacitate de problematizare mai mare chiar decât în Celia, se încheie cu revenirea iubitei, fostă studentă la biologie, acum reușită la medicină. Superbie a tinereții: ea a plecat lezată de lăudăroșenia unor studenți mediciniști că facultatea lor este superioară tuturor celorlalte, deci și studenților de la acestea, și a învățat cu îndârjire să le dovedească eroarea. Că poate este ciudată neexplicarea plecării unui iubitor consecvent, nevinovat, nu are importanță; autorul a vrut să justifice prin incert dramaticul din stările alternative ale iubitorului romantic. Emil Simion este un îndrăgostit de natură (în toate cele scrise), de aventura adolescenților (Cu plecăciune, domnule chipăruș), copiilor (Tunarii) și chiar adulților (Cătănie, cătănie), scrie și în Balans… o proză… ,,în dulcele stil clasic”, poetizant începând cu titlul volumului, dar și o proză a zbuciumului sinelui, traumelor provocate de obtuzitate (Riscuri…), egoismului și lăcomiei feroce (Balans…), rapacității (Pilvaluta). Unele personaje sunt pensionari, deci el se inspiră și din trăirile proprii. Evocatorul fin are atitudine constructivă și creștinească, vrea să dea și lecții pentru îndreptarea lucrurilor. Cu extorcatoarea elevilor este ireconciliabil, ultimul titlu enunțat fiind al unei aspre satire: „Confundă școala cu propria-i familie, unde (…) era ignorată. Mărturisea că soțul ei e un pămpălău, oltenaș pripășit în Bucovina (…) singura /profesie – n.m./ care o mai reprezintă cu adevărat: îngrijirea câinilor (…) Pilvaluta, slabă ca o scândurică, pe cap cu cele câteva fire de păr în bătaia vântului și îmbrăcată cu o pereche de bermude lungi și largi (…), încerca din răsputeri să stăvilească animalul. Mult mai zdravăn, (acesta) o tot făcea să salte în urma lui ca un iepure șchiop”. Emil Simion semnează pagini sensibile și „brodate” artistic, meritând atenția criticii.