Inimă nobilă (2)

Pe ușa pe jumătate deschisă a Studioului (aproape că nu mai existau tabuizați…) puteau pătrunde acum scriitori și artiști din toate generațiile, de toate valorile și culorile, cum s-ar spune, această, desigur relativă, liberalizare având, cred, și menirea obscură că anula tacit o înrădăcinată prioritate nefastă, cea a scribilor patenți ai regimului (în continuare promovați, nu și preferați).

 

În fapt, abrogarea priorității unor artiști (nu-i avem în vedere numai pe scriitori) de partid și de stat semnifica mult mai mult, marca despărțirea de arta rudimentar și agresiv manipulatorie, botezată inițial realist-socialistă, apoi, mai perfid, angajată. N-a fost, bineînțeles (era greu și de conceput, numai….), o măsură radicală, definitivă: se impuneau obligatoriu excepții la ocazii, sărbători oficiale sau anumite aniversări, când proletcultismul își scotea iarăși urechile hidoase… Totuși, pentru colaboratorii și ascultătorii fideli ai postului, Radio Iași, în zona cultural-artistică, părea că s-a rupt cel mai mult de trecutul de dogmatism și de obediență. În consecință, se poate aprecia ca, înainte de a deveni, în așa-zisul nostru postcomunism, președinte (secretar, se chema atunci) al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, funcție cu atribuții mai mult administrative, dar pe care a onorat-o cu un tact și un devotament față de breaslă care ar fi putut institui un model, Grigore Ilisei a jucat în totalitarism un neîndoielnic rol pozitiv în viața literară din această zonă, mai tradiționalistă, a țării. Ne este binecunoscută, din interviurile publicate prin reviste sau la radioteleviziune, amiciția care l-a apropiat pe Grigore de acea scriitoare și doamnă de o finețe fără asemănare care a fost Ștefana Velisar-Teodoreanu, aproape uitată în epocă și chiar mai târziu. În ce mă privește aș putea relata despre Ada Orleanu (3.01.1916-23.07.1990), cândva o mare speranță a cenaclului Sburătorul; în 1947 a primit premiul pentru proză al Asociației Eugen Lovinescu (în juriu: Aderca, Cioculescu, Vl. Streinu, Camil Petrescu, Negoițescu!), ceea ce echivala cu o consacrare națională, deși manuscrisul laureat, Caii dracului, nuvele, nu va mai fi publicat imediat, cum cerea tradiția. Nu va mai fi publicat, de fapt, niciodată. Mai mult, Ada Orleanu va fi surghiunită din București, cu D.O., la Călan, pe lângă Hunedoara. Ca atâția alți colegi din generația pierdută (formulă căreia N. Manolescu, în a sa Istorie critică a literaturii.., p.905, îi concede un oarecare temei*), deși a mai publicat câte ceva după expirarea perioadei de interdicție, Ada Orleanu nu și-a mai revenit de fapt, adică nu și-a mai recâștigat locul meritat în proza românească a timpului. CĂTĂLIN CIOLCA * Concesia apare din nefericire în capitolul dedicat lui Constant Tonegaru, poetul care și-a pierdut oarecum viața în pușcăria comunistă (omorât în bătaie în închisoare, a fost trimis să moară acasă, ceea ce s-a și întâmplat la puține zile de la eliberare).