O lume dispărută la Londra

Am aterizat după miezul nopții, așa că după ce am coborât din autocarul care ne-a adus de la Aeroportul Luton la Londra, am mers pe jos câteva sute de metri la o oră la care nu am mai circulat de mult în România. Eram într-un cartier liniștit din zona Golders Green, luminat și cu destui trecători pentru ceasul acela.

 

Nu ne-a ieșit în cale niciun câine, nici n-am auzit vreunul lătrând, în schimb când am mers să ne culcăm, trăgând ușa peretelui de sticlă care separa dormitorul de micuța grădină a locuinței, Crina și Ovidiu ne-au atras atenția că s-ar putea să fim privite de afară de veverițe, uneori chiar și de o vulpe. Cât am stat acolo, vulpea n-a apărut niciodată, în schimb câte o veveriță ne saluta matinal, fluturându-și coada fumurie printre tufele de trandafir și măceș și cățărându-se șerpuitor pe trunchiul copacilor bătrâni din fundul grădinii. Veverițe prietenoase, gata să-ți ia miezul de nucă din palmă, aveam să întâlnim pretutindeni în zonele verzi, dar primele de care ne-am apropiat au fost cele din Hyde Park, unde ne-am retras după ce supunându-ne obiceiului locului am urmărit fastuoasa schimbare a gărzii la Palatul Buckingham – acolo unde, la ora acestor rânduri, pe un șevalet, a fost expus certificatul de naștere al prințului de Cambridge, strănepotul reginei Elisabeta, al treilea la succesiunea tronului. Când am traversat, am observat la semafor, în acord cu poliția călare, un ,,ochi” în plus, cu o interdicție și o permisiune în plus, și pentru cai. Nu am întâlnit vorbitorii de unii singuri la tribună care au adăugat celebritate locului, însă orice biscuit din mâinile privitorilor atrăgea, ca și veverițele, zeci de lebede, rațe și gâște la malul unui lac uriaș, pe care circulau alene tot soiul de ambarcațiuni. Chemate de edificii, de instituții emblematice, sălbăticia (cu siguranță, controlată, întreținută, dar nu mai puțin fermecătoare) a acestor parcuri-păduri ale Londrei, cu vietățile lor plimbându-se nestingherite, însă nu și domesticite, reprezintă unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am descoperit în orașul de pe țărmul Tamisei. Surprinsă și mișcată într-un fel și de aerul copilăresc al acestor făpturi care nu cuvântă, iubitoarea de cărți și tablouri din mine nu a avut inimă să refuze propunerea Crinei și a lui Niadi de a petrece o dimineață întreagă la Muzeul de Istorie a Naturală al Londrei. Lungul șir de oameni de toate vârstele format încă înainte de deschidere, un segment minuscul totuși din numărul celor aproximativ patru milioane de vizitatori anual, și timpul de așteptare pe care îl sugerează sunt întâmpinate de toți cu o dulce răbdare, splendoarea clădirii datând din prin 1870, îmbrăcată în amplu chenar de verdeață, care adăpostește Natural History Museum în South Kensington, cerând chiar și mai mult răgaz pentru admirarea jocurilor pe care le brodează lumina dimineții pe teracota cu emailuri albastre și aurii care o îmbracă de sus până jos și a siluetei sale visătoare, de catedrală germană, pe care i-a dorit-o Alfred Waterhouse, arhitectul acestei comori a epocii victoriene. Lentoarea cu care se înaintează spre intrare, în numeroase volute, exemplar ordonate însă, este de asemenea, pentru cei care au ales în cunoștință de cauză Muzeul de Istorie Naturală din uriașul buchet de invitații ale Londrei, și un prilej de meditație asupra căilor necunoscute ale faimei. Numit medic al guvernatorului din Jamaica, Sir Hans Sloane a petrecut aici 15 luni de studiu a istoriei naturale a insulei. S-a întors cu sute de specimene animale și vegetale, dar și cu plăcerea băuturii amare, revigoratoare, ,,a zeilor”, extrase de indigeni din boabele arborelui de cacao, pe care, agrementând-o cu lapte cald și zahăr, a lansat-o cu extraordinar succes pe piața britanică și a devenit cunoscut cu ea, în lumea întreagă, drept inventatorul ciocolatei calde. Dar la moartea sa, în 1753, Sir Hans Sloane, președinte de-acum al Societății Regale, a lăsat moștenire (testamentară) națiunii mai mult decât rețeta ciocolatei calde: colecția sa de circa 80 de mii de piese și lucrări de istorie naturală, baza muzeului de azi, ce conservă, cercetează, expune, oferă pentru studiu aproximativ (cifră în continuă creștere) 70 de milioane de specimene. Dramul de simpatie cu care plecasem la această întâlnire îmi indusese cumva ideea unei reîntoarceri în copilărie, la muzeele de științele naturii, inclusiv la ,,Grigore Antipa”, în vechea sa amenajare, pe care le vizitasem când cu părinții, când cu școala. De aceea, intrând în sala uriașă, cât un bloc cu patru etaje, copleșită de scheletul de dinozaur cu gâtul întins în întâmpinarea noastră, am simțit instinctiv nevoia confortului unei surâzătoare file de carte. Ea se afla deja la îndemână în memorie, altfel nu s-ar fi deschis imediat, ca să pună carnea imaginației pe oasele străvechi: ,,mi-a scăpat un strigăt de mirare. Era, pe o pagină întreagă, imaginea celei mai nemaipomenite făpturi pe care am văzut-o vreodată. Vis de opioman, nălucirea unui creier în delir. Avea un cap de pasăre de pradă, trup de șopârlă pântecoasă, iar coada lungă îi era acoperită de țepi. Spinarea cocoșată avea de-a lungul ei un fel de creastă dințată sau, mai exact, cam o duzină de creste ca de cocoș așezate la rând, una după alta. În fața dihaniei se vedea un fel de stafie sau de pitic cu chip omenesc, care se uita la ea înspăimântat”. Când am citit ,,O lume dispărută”, dinozaurii nu erau prezențe familiare ca azi, de găsit pretutindeni sub formă de jucării, de mulaje didactice și nu o dată în mărime naturală. Chiar și în casa noastră, unul, cât o palmă, călătorește neașteptat de pe un raft de carte pe pervaz și înapoi. Lectura volumului a urmat relativ repede după altul, de povestiri, primit de la o mătușă să-mi țină de urât în tren, cu englezul Sherlock Holmes protagonist. Raportat la biblioteca oarecum severă a copilăriei, în rezonanță cu bibliografiile școlare, descoperirea lui a avut atunci deliciul unei aventuri, intensificate și de simțămintele nelămurite ale drumului de una singură din Capitală până în nordul țării. Eram doar eu și misterul în compartiment, bătea soarele, încălzind puternic și vinilinul banchetei și hârtia cărții, dar fiori de spaimă îmi răceau degetele cu care îi întorceam filele, absorbindu-le, gata să mă înec cu tăria lor necunoscută. De aceea, căutând cu febrilitate un alt titlu de Conan Doyle, și începând ,,O lume dispărută”, am trăit o mică dezamăgire, realizând că era o carte fără Sherlock Holmes. Dar am fost iute pedepsită și neîntârziat răsplătită de condimentele exotice ale unei altfel de aventuri și ale unui altfel de mister. O insulă dintr-un timp scufundat în ceața necunoscutelor supraviețuind în lumea noastră, împreună cu făpturile sale! Ce minunat și ce înfricoșător totodată! Cititoare de când mă știu de Jules Verne, nu știu dacă citisem până atunci ,,O călătorie spre centrul pământului”, dar dacă o făcusem, altceva decât făpturile sale preistorice luasem cu mine. Pe acestea le-am privit cu adevărat abia după ce le-am întâlnit la Muzeul de Istorie Naturală din Londra: ,,Deodată mi se pare că celelalte animale vin și ele să ia parte la luptă. În fiecare clipă zăresc când porcul de mare, când balena, când șarpele și când broasca țestoasă. I le arăt islandezului, care dă din cap, în semn de negare. /-Tva, zise el. /Ce? Doi? Susține că-s numai doi monștri!… /- Are dreptate! Strigă unchiul meu, care nu-și luase o clipă binoclul de la ochi. /- Ei aș! /- Da, așa e, primul din acești monștri are botul de porc, capul unui șarpe, dinții unui crocodil și din pricina asta ne-am înșelat. E un ihtiosaurus, cea mai de temut reptilă antediluviană. /- Și celălalt? /- Celălalt e un șarpe ascuns sub carapacea unei broaște țestoase, e un plesiosaurus; teribilul dușman al celui dintâi. Hans avusese dreptate. Numai doi monștri turbură întreaga suprafață a mării, două reptile, care au populat altădată oceanele în era secundară”. Oricare ar fi fost succesiunea lecturilor mele, apărută în 1864, în Franța, călătoria printre animale preistorice a lui Jules Verne o precede și, se consideră, o inspiră pe cea a lui Conan Doyle, tipărită în 1912, în Anglia. În schimb, nu se știe care, dacă nu amândouă, dacă nu vreuna din ecranizările care le-au urmat, a aprins imaginația lui Michael Crichton care își publică romanul ,,Jurassic Park” în 1990, continuat în 1995 cu… ,,O lume dispărută”. Deși nu supraviețuitori, ci recreați pornind de la rămășițe ale ADN-ului speciei, dinozaurii, făpturile de dincolo de istorie ale lui Michael Crichton au împânzit fulgerător mapamondul și au întors, cel puțin pentru o vreme, ochii omenirii de la tainele cosmosului, ale îndepărtatelor galaxii, la cele ale străvechimii din care venim împreună cu planeta noastră. Copiii prezentului care se joacă azi cu dinozauri și îi cunosc mai bine decât părinții lor mărcile de mașini, sunt urmașii celor care prin anii 60 ai secolului trecut, la vârsta lor înjghebau rachete interplanetare și se visau cosmonauți. Aproape inexplicabil, uriașul schelet cu gâtul atât de lung, încât, oricât s-ar strădui, Crina nu-l poate cuprinde într-o singură imagine de la un capăt la altul, se potrivește cu lumina moale care pătrunde prin ferestrele înalte și se colorează cu aceea a vitraliilor și cu smalțurile teracotei. Poate datorită gândului că a văzut mai multe decât poate duce o făptură vie, poate din cauza impresiei că este abia la începutul formării sale, că peste milenii peste oase i se va așterne plasa vaselor de sânge, că se va înfășura în teaca solzilor și că glasul său de tunet ne va găsi într-o zi, venind din viitor, în noianul unei vijelii precum cea trăită de noi în prima zi la Londra, sfâșiind cerul și norii. Ca să se protejeze de astfel de închipuiri pe cât de blânde, pe atât de insomniace, dar chiar și de realitatea aducerii sale în 36 de lăzi cu șapte ani înainte de tipărirea cărții lui Conan Doyle, mulaj în mărime naturală al scheletului de 150 milioane de ani păstrat la Muzeul de Istorie Naturală Pittsburg, din Statele Unite, acest dinozaur erbivor, Diplodocus, a fost îmblânzit, apropiat și mângâiat cu un diminutiv șăgalnic – Dippy, și transformat în emblemă drăgălașă a acestei instituții de o indiscutabilă seriozitate și importanță: dincolo de viețuitoarele reconstituite, păstrează colecții și studii-tezaur, cărora cei 350 de cercetători angajați aici le adaugă permanent noi studii și concluzii. Astfel, după ce destulă vreme s-a crezut că dinozaurii își târau coada pe pământ, gâtul lor lung cerând o altă poziție pentru echilibru, și cea a lui Dippy a fost înălțată corespunzător. Desigur, fiind și atât de spectaculos, el este vedeta, deși și concurența pe care i-o face de la o vreme încoace un Tyrannosaurus rex animat este de luat în seamă. De altfel, permanent la maximum, aglomerația de pe pasarela metalică ce străbate spațiul dedicat dinozaurilor este și ea o marcă a acestui început de mileniu, un semn al basmului preferat nu doar de copii. Un soi de înserare sau de întuneric pe jumătate, cum se țese ca o mătase pe bolta cerească înaintea zorilor, mărește efectul aparițiilor acestor făpturi – care gigantice și leneșe, care mijlocii și rapide, care micuțe și gingașe, abia ieșite din ouă, care acoperite de bumbii pielii, care de pene, care iubitoare de ierburi, care de vânat proaspăt, care de pește, care cu sânge rece, care cu sânge cald – și înmulțește întrebările privind dispariția lor bruscă, definitivă și de aceea enigmatică de pe pământ. A fost de vină un meteorit preschimbat în miliarde de alice? Au fost răpuși de insuportabile schimbări de climă? De emisiile de gaze otrăvitoare ale erupțiilor intensificate ale vulcanilor? De o molimă care s-a stins numai odată cu ei? O dimineață întreagă aici, mie una mi se păruse prea mult, și iată-mă după zona albastră, din care apucasem să vedem doar dinozaurii și, firește, balena albastră, cel mai mare mamifer din lume, cuprinsă alături de Niadi, Crina, gazdă londoneză perfectă, așteptând doar să ne hotărâm, de febra alegerii, între zona verde, a plantelor, ecologiei ș.a.m.d. și zona roșie, a Terrei-laborator; între supradimensionatul model de făt din pântecele mamei, simulatorul cutremurului devastator din Kobe, casa târâtoarelor, oamenii dezgropați din lava Vezuviului, călătoria prin globul pământesc și uriașa semisferă video care ilustrează circuitul apei în natură. Cum mai toate sună prea tare pentru dispoziția cu care venisem la această întâlnire, după ce întârziem în fața vitrinei din anul 1800, cu mii de colibri care ne evocă, prinși de catifeaua fină a unui rămuriș, nestematele, bijuteriile coroanei britanice, cu certitudine însă mai prețioși pentru ornitologi decât acestea, preferăm să urcăm treptele impresionantei scări care pleacă din hol, pentru o reverență în fața lui Darwin, la primul nivel, și pentru un salut celorlalți doi mari oameni de știință, la al doilea, Thomas Henry Huxley, promotor înflăcărat al darwinismului, și Richard Owen, adversarul său înfocat, dar și nașul dinozaurilor în 1842 – în grecește, ,,înspăimântătoarele șopârle”. Tot aici, o enormă felie din trunchiul unei gigantice sequoia, decupată din copac când aceasta, după numărul cercurilor, atinsese vârsta de 1300 de ani, fiind contemporană cu unele din cele mai importante evenimente din istoria Marii Britanii. La înălțime, bucurându-ne de priveliștea uriașului hol, iată și irezistibilul îndemn al privirilor ridicate spre plafonul pe care prin ,,Tree”, instalația unei artiste, Tania Covats, Muzeul a celebrat, în 2008, două sute de ani de la nașterea lui Darwin și o sută cincizeci de ani de la publicarea vestitei sale lucrări, ,,Evoluția speciilor”. Inspirată de desenul arborelui evoluției schițat de Darwin, artista a apelat la lemnul unui stejar tot de două sute de ani, în locul căruia au fost plantați două sute de puieți, iar în groapa formată de scoaterea rădăcinii a fost creat un eleșteu al biodiversității. ,,Natura nu este un loc de vizitat, noi trăim în ea”, spunea un poet american, Gary Snyder, pe care Muzeul de Istorie Naturală din Londra, citându-l, îl pune pe frontispiciul lecției pe care ne-o oferă, fiecare exponat fiind integrat unui capitol al acesteia: despre preocuparea păstrării, a salvării, a traiului în armonie cu gândul la resursele sale limitate, a unei inimi permanent deschise, ocrotitor, spre frumusețile sale. Spre seară, reîntorcându-ne spre casă (casa ai cărei oaspeți eram), nu am rezistat posibilității de a petrece ceasul de dinaintea închiderii în parcul zoo din Golders Hill, între cuști și voliere, dar și împreună cu veverițele libere ca peste tot, flori mișcătoare prin iarba pădurii. Pe panouri și pliante, invitația adresată copiilor și părinților lor de a ,,adopta” una din încântătoarele lor vietăți, lăsând-o tot aici, dar purtându-i de grijă și mai ales iubind-o cu acea putere care să o facă unică între multe care par la fel, despre care îi vorbea vulpea Micului Prinț al lui Saint-Exupéry. La întoarcerea la Londra din expediția sa de pe platoul Tepuy al lumii dispărute a lui Conan Doyle, profesorul Challenger a adus cu el, dovadă a existenței acesteia, un pterodactil viu, care însă, eliberându-se, a dispărut luându-și zborul spre ocean. Așa că voi încheia întrebându-mă dacă nu cumva rândurile de față au ceva din pterodactilul profesorului. Asemenea tuturor călătoriilor, când trec din lumina clară a zilei trăite, în zarea unduitoare a întâmplărilor povestite.