Mândria Fălticenilor

Gheorghe Gafencu a fost profesor cu o pregătire de invidiat, director la „Nicu Gane”, cu niște calități de excepție care l-au propulsat în funcția de inspector general la IȘJ Suceava.

 

Mai avea multe de făcut, însă Dumnezeu l-a chemat la El, lăsându-și în urmă familia într-o imensă tristețe: Mioara, profesoară de prestigiu, împreună cu fiul Sorin, ocupând o catedră la colegiul național pomenit, și Dana (Busuioc), magistru de matematică la Colegiul Economic „D. Cantemir” din Suceava. Toți trei, devotați școlii, și-au luat pe umeri o sarcină suplimentară, „săpând” cu responsabilitate în trecutul cultural al Fălticenilor pentru a reda cetății de astăzi tumultul științific și artistic plin de vervă și de culoare din vremurile de altădată. Așa se face că dascălii Mioara, Dana și Sorin, pe lângă alte realizări de până acum, sunt autorii cărții „Vasile Ciurea și Dimitrie Leonida. Dimensiunile timpului”, apărută în acest an la Editura StudIS din Iași, lucrarea beneficiind de o prefață semnată de profesorul universitar dr. Mihai Iacobescu. Vasile Ciurea, descendent dintr-o veche familie din Moldova, s-a născut în urbea de pe Șomuz în anul 1883 (tatăl său Tudorachi Ciurea, după cum reiese din cele spuse într-o conferință de Artur Gorovei, fiind neam de domn, este întemeietorul unei părți din acest oraș) și a revenit aici ca profesor în 1906, având, la vremea studenției, ca mentor, pe vestitul profesor Ion Simionescu. Bucurându-se de o formație științifică solidă, tânărul profesor, spirit de neobosit căutător, străbate țara-n lung și-n lat, își antrenează elevii în munca sa de cercetare și, în scurt timp, adună material (fosile, roci, vestigii arheologice, obiecte de uz casnic) în vederea înființării unui muzeu, ceea ce se și întâmplă, noua instituție fiind vizitată de însuși Simion Mehedinți, ministrul instrucțiunii publice de atunci. Reiese din carte că omul acesta aproape că nu a avut viață privată. A fost dascăl, unul din cei mai buni, director, a avut activitate muzeistică neîntreruptă, primar al orașului în două rânduri, prefect în județul Baia (înființat în 1930), inaugurează în același an Muzeul Fălticenilor, mutat într-un nou sediu, în 1949 este deputat, pentru ca în cel următor să i se stabilească domiciliu forțat la Mărășești. Magistrul a avut totuși un înger păzitor, în persoana fostului elev Petru Jitaru, ajuns profesor doctor docent și membru Corespondent al Academiei, V. Ciurea primind, în urma memoriului acestuia, în 1966, distincția „Profesor emerit”. Autorii îl numesc pe bună dreptate Omul-Muzeu, iar Constantin Ciopraga avea să-i aducă, într-un text concentrat, un adevărat omagiu: „…energic, inimos, plin de inițiative, pedagog incomparabil în domeniul său, personalitatea sa este una care onorează nu numai liceul, ci întreg învățământul românesc”. I s-a reproșat probabil, într-o vreme, că a intrat în politică, însă există printre manuscrisele sale și această însemnare clarificatoare: „…dacă a fost să fac politică, am făcut-o pentru M-U-Z-E-U”. Scopul a fost, așadar, prea nobil și care privea două aspecte de căpetenie: activitatea de cercetare, fără de care profesorul se simțea neîmplinit, și faptul că rezultatul muncii avea să fie dăruit comunității fălticenene și celei științifice din țară. Viața atât de tumultuoasă, desfășurată pe mai multe paliere, a lui V. Ciurea, s-a intersectat cu cea a celuilalt eminent om de știință, născut în același an, Dimitrie Leonida, un spirit activ, raționalist și practic, cu studii superioare la Charlottemburg, de unde se va întoarce în patrie în 1908 ca inginer electroenergetic. Lucrarea sa de diplomă Complexul hidroenergetic de pe Bistrița avea să fie îmbunătățită imediat și pusă în aplicare abia în 1950. (Păcat doar că punerea în practică a proiectului s-a lăsat cu o enormă suferință și cu o mare de lacrimi, prin dispariția a douăzeci de sate și cimitire rămase sub apă, de care, desigur, nu se face vinovat inginerul D. Leonida.) Minte sclipitoare și puternic ancorată în realitățile vremii, găsește soluții pentru alimentarea liniilor de tramvai, imaginează în anii interbelici un canal navigabil Argeș – București – Dunăre, proiectează Centrala de la Grozăvești (cu funcționare din 1912), a fost pe punctul de a realiza uzina electrică de la Fălticeni, activitate întreruptă prin ghinionul neajungerii la destinație a mașinilor comandate în Germania, a colaborat cu suedezii de la Ericsson pentru modernizarea instalațiilor telefonice din România, realizează, în 1916, cu aparate proprii, o stație de telegrafie fără fir într-un vagon CFR, făcând mari servicii armatei române și exemplele ar putea continua. Profesor la Politehnica din Timișoara și București, director general al Societății de Gaz și Electricitate, membru al unor societăți științifice și institute americane, engleze, germane sau franceze, cu premii și Ordinul Muncii, clasa I (1958), înființează și el încă din 1909, în Capitală, un muzeu tehnic, luând ca model pe cel din München, care, prin recunoașterea valorii sale deosebite, va purta, din 1965, titulatura de Muzeul Tehnic Național „Profesor inginer Dimitrie Leonida”. Cei trei autori fac o paralelă interesantă și plină de sugestii între activitatea științifică a celui despre care deja s-a vorbit și Spiru Haret. Acesta din urmă a gândit și realizat luminarea și propășirea satului românesc prin înființarea de școli primare, în vreme ce D. Leonida a făcut același lucru pentru lucrătorii de la oraș, devenit încă din 1935 membru al Academiei de Științe, despre care Tudor Arghezi scria admirativ: Profesorul Leonida e în tehnicitate un vizionar cu o căutătură care zărește departe, peste timpuri. Truditorii volumului, Mioara și Sorin Gafencu și Dana Gafencu-Busuioc, își încheie prezentarea celor două personalități fălticenene cu următoarele cuvinte: Modesta noastră carte se constituie ca o pledoarie și un îndemn la neuitare și la binemeritată prețuire. Cu o documentare bine pusă la punct și cu dragoste pentru istoria bogată în evenimente a orașului, au reușit să-și atingă scopul și să creioneze două portrete din Galeria oamenilor de seamă, pline de farmec și har, personalități cu o dăruire exemplară și cu o energie creatoare ieșită din comun, iar rândurile de față se constituie ca o invitație la lectură, cartea fiind bogată în informații referitoare și la alți „oameni cari au fost” în Fălticeni, o punte (nu modestă, ci trainică) de legătură între generații. Am convingerea că trioul Gafencu s-a și apucat de altă lucrare.