„Crezul Istoriei. In honorem prof. univ. dr. Mihai Iacobescu la 75 de ani”
El a dat, rând pe rând, cuvântul celor care au lucrat la carte, pe coperta căreia, realizată de Ana Maria Ovadiuc, se află documentul de atestare a orașului Cernăuți. „Mihai Iacobescu este unul dintre cei care continuat și slujit istoria Bucovinei, a avut și are o nostalgie pentru ce a fost și este Cernăuți, este cel care a ostenit pentru aceste valori”, a spus Vasile Demciuc, explicând astfel sensul imaginii de pe prima copertă a cărții. În opinia lui Vasile Demciuc, „Crezul istoriei” este „cartea unei națiuni”, iar în realizarea ei „pe principiul că această carte trebuia să pornească de la adevăr, Mihai Iacobescu a căutat să aducă adevărul despre istoria atât de frământată a Țării de sus, mai ales a Bucovinei”. „Profesorul Iacobescu s-a impus datorită competenței sale, a fost și este un mare om” Autorul prefeței cărții, fost student al prof. Iacobescu, apoi decan al Facultății de Istorie-Geografie, prorectorul de azi al USV, prof. univ. dr. Ștefan Purici, a spus despre carte că a fost realizată în două dimensiuni de cercetare, una legată de „evoluția spirituală a Bucovinei și a României întregi”, iar cealaltă, strict științifică, abordând aspecte din economie, învățământ, viața politică etc. Prorectorul Purici a explicat că volumul cuprinde „un evantai de studii”, mai multe capitole semnate de autori din diverse domenii legate de cercetarea trecutului, dar și de profesorul Iacobescu. „Dl profesor Mihai Iacobescu este un spirit critic, un om pe care l-am cunoscut cu câteva decenii în urmă, un istoric care s-a aplecat cu deosebită seriozitate asupra documentelor, mărturii pe care le-a adunat și interpretat prin prisma obiectivă a istoriei. El s-a impus datorită competenței sale, a fost și este un mare om și pentru că m-a îndrumat și mi-a oferit sfaturi îi sunt profund recunoscător. Toată cariera domniei sale e legată de existența institutului și apoi a universității. Dl profesor este unul din stâlpii acestei instituții, care a contribuit decisiv la renașterea institutului după 1990. Acest volum este prea mic față de meritele pe care le are Mihai Iacobescu”, a spus prorectorul Purici. Cuvintele sale l-au făcut să lăcrimeze pe profesorul său, lacrimile însoțindu-l, din când în când, de-a lungul întâlnirii. Coordonatorul volumului este prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, de la USV, fiind „cel care a rânduit curgerea în pagină a materialelor”. Pentru prof. Vitcu, Mihai Iacobescu este „un om pe care nu mi-amintesc când l-am cunosut, dar parcă-l știu din leagăn”. El a precizat că în carte „sunt texte care acoperă toată perioada istoriei”, de aceea crede că e de mare interes, mai ales pentru studenți, care vor găsi în carte materiale din toate perioadele istoriei. „Dacă mi-a plăcut ceva în ținuta morală a colegului este că a renunțat la o carieră politică care ar fi putut fi strălucită în favoarea celei profesionale. Faptul că s-a rupt de mocirla politică preferând să vină aici și să aibă o contribuție majoră la dezvoltarea universității ne arată o trăsătură definitorie a caracterului lui Mihai Iacobescu. Cartea este foarte reușită, îi urez colegului și prietenului să-mi ofere prilejul ca la centenarul său să-i fac un volum dublu”, a spus Dumitru Vitcu. „A fost un om al cetății, nu un savant rămas în turnul de fildeș” Un alt nume înscris în cartea de față și mai ales în viața prof. Iacobescu este cel al prof. univ. dr. Ion Solcanu, de la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași, coleg în timpul studenției la Facultatea de Istorie Iași, în urmă cu 50 de ani, și coleg de cameră în același timp. El și-a exprimat regretul că în sală nu sunt studenți, considerând că din momente ca acelea de ieri ei „au ce învăța și pot duce mesajul mai departe”. Prof. Solcanu s-a oprit și asupra unor aspecte mai nefericite din viața prietenului său: „Au fost lăsate în tăcere dificultățile enorme, loviturile primite în viață de la societate, de la prieteni, când era alungat de la universitate pentru a face loc altcuiva. Închipuiți-vă ce suflet zdruncinat a avut. Colegul Iacobescu nu a fost cel care să clameze patriotismul, tot ce a făcut în viață a fost să slujească interesul național. Nu poți să nu plângi lipsa Basarabiei și a Bucovinei, iar din dorința de a deschide o poartă spre reîntregirea teritoriului românesc, trebuie să fie spus adevărul”. Considerându-l pe prietenul de-o viață „ un om al cetății, nu un savant rămas în turnul de fildeș”, care a „coborât în stradă și a influențat mersul comunității sucevene”, Ion Solcanu crede că „Universitatea îi este datoare colegului Iacobescu pentru că e cel care poate fi numit al doilea ctitor al acestui așezământ”. Profesorul Mihai Lazăr și-a legat timp de 45 de ani viața profesională de Universitate și de colegul său de catedră: „Dl Iacobescu a traversat toate etapele învățământului superior, nu numai ca participant, ci și ca apărător și ctitor al acestei instituții, dacă ne referim la momentul 1990, când datorită funcției și ideilor foarte clare a contribuit la renașterea învățământului superior, la întemeierea universității «Ștefan cel Mare» Suceava. Dl profesor este un distins dascăl, un cercetător de notorietate, un literat un implicat în toate activitățile culturale din județ, a fost un vector cultural și științific care a reușit să ne țină împreună pe toți și împreună să construim o universitate”, a spus. Preotul Gheorghe Brădățan a arătat că „Mihai Iacobescu a deschis ușa universității Suceava pentru noi, preoții”, de aceea a spus că vorbește în numele lor. El a spus că nu a fost posibilă ridicarea unei capele și a unui paraclis la universitate, dar dl Iacobescu a „găsit o altă cale să vină în sprijinul Bisericii”, universitatea suceveană fiind singura care a introdus studii de doctorat pe tema istoriei Bisericii române. „Sufletul meu s-a deșertat, de fiecare dată, întreg” Nedespărțit de zâmbetul său de o viață, pe care toți cei care l-am întâlnit i-l cunosc, prof. Mihai Iacobescu a luat cuvântul, stânjenit din când în când de lacrimile care-i cădeau pe față: „Au dat buluc în sală oameni foarte buni și vrednici, și inimoși, și mai tineri și vârstnici, unii veniți de departe, și mireni, și prea-cucernici părinți; îi îmbrățișez cu căldura celor 75 de ani și le mulțumesc din toată inima pentru acest însemn al dragostei lor”. Prof. Iacobescu a mulțumit, rând pe rând , coordonatorilor cărții și colaboratorilor, „mai ales celor fără de care n-ar fi putut apare cartea”. Profesorul a spus că „pentru a fi o carte mai năstrușnică” a introdus în ea, în afara capitolului de coautor, unele documente pe care le consideră importante: „Aici găsiți memoriul de înființare a universității, pe care-l am în original acasă, cine l-a semnat, cine l-a avizat din partea județului (acest pârlit de om care vă vorbește și care era atunci președintele județului). Am introdus propunerile mele pentru Constituție și mărturia că datorită celor care ne-au spus o serie de lucruri proaste, pe care le suferim astăzi, ca de pildă să desființăm capitolul 17 din Constituție care interzicea formarea de partide pe criterii etnice; am introdus propunerile făcute în Senat pentru întregirea țării, care au rămas vorbe-n vânt, protestul față de semnarea documentului tratatului româno-ucrainean”. În carte se mai află selecții din scrisorile primite de profesori de la personalități sau de la „oameni aparent anonimi”, de la „oameni buni”. „Am făcut politică la catedră, în fiecare zi când am predat, nu am spus numai istorie niciodată, sufletul meu s-a deșertat de fiecare dată întreg”. Profesorul nu a uita să-și oprească privirea asupra soției sale, aflate în sală, ceea ce i-a provocat un alt șir de lacrimi: „Este un om foarte bun, e ca și când ar fi fost făcut de părinții mei. A avut un rol extraordinar în viața mea. Are cu mult mai multe calități decât mine, mai cumpătată, mai ascetă, mai credincioasă”. Cuvintele de final au fost adresate tuturor celor prezenți: „Dați-mi voie să vă îmbrățișez pe fiecare, vă mulțumesc! Când o să-mi fie mai greu și mai urât o să-mi aduc aminte de prezența dvs. atât de aleasă, de cuvintele pe care le-ați spus, de florile primite”.
Comentarii