Un secret

De la a ține un secret până la secretomanie este un drum lung, dar motivația celor două „lungimi de undă” este aceeași: e bine să nu se știe ceva de prea multă lume. Asta spun cei ce înțeleg rosturile unei asemenea atitudini umane. Cei care le înțeleg, dar nu se prea declară de acord cu justificarea de mai sus spun: și dacă se știe, ce? În sfârșit (credem noi) mai sunt cei care înțeleg, se declară de acord cu toate argumentele secretomanilor, dar se întreabă cu cinism: și dacă se știe și află cât mai multă lume cui folosește? Cam pe-aici s-ar coagula logica persiflării unui secret pe care, zicem noi, l-ar putea păstra, din decență, autoritățile, căci, vor nu vor, tot din categoria secretelor lui Polichinele face parte: starea sanitară a unităților de învățământ.

 

De când lumea parcă, școlile noastre „oferă” sanepidului toate condițiile pentru a nu fi autorizate. Cea mai gravă este situația în care nimeni nu face nimic pentru ca lucrurile să se schimbe. Dar câtă vreme se dorește apă curentă în școli și în grupurile sanitare ale acestora, iar școlile încă sunt rămase ca dotare și înfățișare ca în secolul trecut (ca să nu mai vorbim de grupurile sanitare), la ce mai folosesc statisticile anuale (imuabile) ale Direcției de Sănătate Publică privind starea școlii față în față cu autorizarea ei sanitară? La controlul din acest an s-au găsit școli în care condițiile s-au îndeplinit, dar nimeni nu a cerut autorizarea. Nu vi se pare grăitor interesul față de actul de autorizare? Că, la câte școli nu au asemenea autorizație, mai e important dacă o ai sau nu? Se vede că nu. Și atunci n-am putea trece statisticile acestea, din decență, sub tăcere?